E. J. Waggoner
Această afirmaţie este însumarea a tot ceea ce are apostolul de spus despre Evanghelie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, dar numai pentru mântuirea „fiecăruia care crede”; în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu. Neprihănirea Sa este legea desăvârşită a lui Dumnezeu, care este chiar transcrierea voinţei Sale neprihănite. Tot ceea ce nu este neprihănire este păcat, sau călcarea legii. Evanghelia este soluţia lui Dumnezeu pentru păcat, prin urmare lucrarea Evangheliei trebuie să fie aceea de a-i aduce pe oameni în armonie cu legea, efectul fiind acela că faptele legii neprihănite se vor manifesta în vieţile lor. Dar aceasta este în întregime o lucrare a credinţei — neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită din „credinţă în credinţă” („prin credinţă, şi care duce la credinţă” — trad. rom.) — prin credinţă ea va fi începută şi prin credinţă această lucrare va fi terminată — aşa cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.
Acest lucru a fost întotdeauna adevărat de la căderea omului şi va fi adevărat până când sfinţii lui Dumnezeu vor avea Numele său pe fruntea lor şi Îl vor vedea aşa cum este. Această asigurare este citată de apostolul Pavel din profetul Habacuc (2:4). Primii creştini nu ar fi putut avea această cunoştinţă dacă ea nu ar fi fost desco- perită prin profeţi; ei nu aveau decât Vechiul Testament. A spune că în vremurile străvechi oamenii n-au avut decât idei imperfect despre credinţa în Hristos, înseamnă a spune că nu existau oameni neprihăniţi în acea vreme. Dar Pavel se întoarce chiar la început şi citează un exemplu reprezentativ pentru credinţa mântuitoare. El spune: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit.” (Ev. 11:4). Pavel spune de asemenea despre Noe, că prin credinţă a construit el corabia pentru salvarea casei sale: „Prin ea el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin cre- dinţă.” (Ev. 11:7). Noi spunem că credinţa lor era în Hristos, deoarece era credinţă spre mântuire, iar în afara numelui lui Hristos „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12).
Prea mulţi sunt aceia care încearcă să trăiască viaţa creştină prin puterea acelei credinţe pe care au exercitat-o atunci când şi-au dat seama că au nevoie de iertare pentru păcatele lor din trecut. Ei ştiu că numai Dumnezeu poate ierta păcatele şi că El o face prin Hristos; dar ei îşi închipuie că odată ce au început în acest fel, trebuie să continue alergarea prin propriile forţe. Ştim că mulţi gândesc astfel, în primul rând deoarece i-am auzit pe unii vorbind în acest fel şi, în al doilea rând, pentru că sunt atât de mulţi creştini declaraţi, care nu arată că în viaţa lor lucrează o putere mai mare decât a lor proprie. Cu ocazia întâlnirilor sociale, în afară de des întâlnita formulă „Vreau să fiu creştin ca să pot fi mântuit”, ei nu vorbesc decât de o experienţă trecută, de bucuria pe care au avut-o la început, când au crezut. Ei nu cunosc nimic despre bucuria de a trăi pentru Dumnezeu şi de a umbla cu El prin credinţă; iar acela care vorbeşte despre aceste lucruri, vorbeşte într-o limbă cu totul străină pentru ei. Dar apostolul, cu intenţia de a clarifica această problemă a credinţei, îşi duce argumentul până la capăt, în împărăţia slavei, printr-un exemplu deosebit de sugestiv:
„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci, înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumne- zeu. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Ev. 11:5-6).
Observaţi argumentul folosit pentru a dovedi că Enoh a fost înălţat la cer prin credinţă: Enoh a fost înălţat la cer pentru că el umbla cu Dumnezeu şi avea mărturia că este plăcut lui Dumnezeu; dar fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi Lui. Aceasta este suficient pentru a demonstra adevărul în discuţie. Fără credinţă nici o faptă nu poate primi aprobarea lui Dumnezeu. Fără credinţă, cele mai bune fapte pe care le poate face un om vor fi infinit de departe de desăvârşirea lui Dumnezeu, care este singurul standard. Este bine acolo unde se găseşte adevărata credinţă; dar cea mai bună credinţă în Dumnezeu pentru a îndepărta păcatele din trecut nu-i va fi de nici un folos omului dacă nu este dusă până la capăt şi nu este dezvoltată continuu până la încheierea timpului său de probă.
Mulţi oameni spun cât de greu le este să facă binele; viaţa lor de creştini a fost foarte nesatisfăcătoare pentru ei, fiind marcată numai de eşecuri şi, descurajaţi, au fost tentaţi să renunţe. Nu e de mirare că au fost descurajaţi — eşecul continuu poate descuraja pe oricine. Chiar şi cel mai curajos soldat din lume s-ar descuraja dacă ar fi învins în fiecare bătălie. Uneori aceşti oameni se tânguiesc spunând că şi-au pierdut aproape complet încrederea în ei înşişi. Sărmane suflete! Măcar dacă şi-ar pierde în întregime încrederea în ei înşişi şi şi-ar pune toată încrederea în Acela care poate să îi salveze cu adevărat, atunci ar avea o cu totul altă mărturie. Atunci s-ar bucura „în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Apostolul spune: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Fil. 4:4). Omul care nu se bucură în Dumnezeu, chiar dacă este ispitit şi lovit, nu se luptă lupta cea bună a credinţei. El duce lupta sărmană a celui care se încrede în sine, iar aceasta duce la ruină, dezamăgire şi înfrângere. (continuă)
