E. J. Waggoner
Ioan spune că acela care este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, prin credinţă. Credinţa apucă braţul lui Dumnezeu, lucra- rea fiind făcută de puterea Sa maiestoasă. Nimeni nu poate spune cum lucrează în om puterea lui Dumnezeu, împlinind ceea ce omul nu ar putea face el însuşi. Este tot atât de imposibil să spui cum dă Dumnezeu viaţă celor morţi. Isus spune: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Numai Duhul Sfânt ştie cum lucrează în om pentru a-i supune patimile şi a-l face biruitor asupra mândriei, invidiei şi egoismului; este sufici- ent să ştim că El o face şi o va face în oricine doreşte mai mult decât orice altceva ca această lucrare să fie făcută în el şi care se încrede în Dumnezeu pentru împlinirea ei.
Nu putem spune cum a fost făcut Petru să umble pe apă, când valurile se repezeau asupra lui; dar ştim că la porunca Domnului, el a umblat pe apă. Atât timp cât şi-a păstrat privirea aţintită asupra Domnului, puterea divină l-a făcut în stare să păşească la fel de uşor ca şi cum ar fi mers pe pământ tare; dar când a privit spre valuri, poate cu un sentiment de mândrie pentru ceea ce făcea, ca şi cum el ar fi fost cel ce o făcea, frica l-a luat în stăpânire şi a început să se scufunde. Credinţa l-a făcut în stare să umble pe valuri; frica l-a făcut să se scufunde în valuri.
Apostolul spune: „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile” (Ev. 11:30). De ce a fost scrisă această întâmplare? Pentru învăţătura noastră, „pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15:4). Dar cu ce scop? Vom fi oare chemaţi să ne luptăm cu oştiri înarmate şi să cucerim cetăţi fortificate? Nu. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împo- triva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6:12); dar biruinţele câştigate prin credinţă în Dumnezeu asupra duşma- nilor vizibili, în trup, sunt amintite pentru a ne arăta ce va realiza credinţa în lupta noastră cu stăpânitorii întunericului acestei lumi. Harul lui Dumnezeu ca răspuns la credinţă este la fel de puternic în aceste bătălii ca şi în cele menţionate; pentru că apostolul spune:
„Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dum- nezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:3-5).
În trecut, credinţa nu i-a ajutat pe cei credincioşi să învin- gă doar duşmanii fizici. Citim despre ei nu doar că „au cucerit împărăţii”, ci şi că „au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe” şi, cel mai minunat şi mai încurajator, „în slăbiciune au fost întăriţi” („s-au vindecat de boli”, Cornilescu)” (Ev. 11:33-34). Slăbiciunea lor a devenit tărie, prin credinţă, pentru că puterea lui Hristos este făcută desăvârşită în slăbiciune. Atunci, cine-i va osândi pe aleşii lui Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte, iar noi suntem lucrarea mâinilor Lui, creaţi în Isus Hristos pentru fapte bune? „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?” „Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Rom. 8:35, 37).
