A. T. Jones
În această după-amiază voi vorbi despre evoluţionism. Vă rog să fiţi atenţi şi să descoperiţi singuri dacă sunteţi sau nu evoluţionişti. Întâi, vă voi citi definiţia evoluţionismului. Aceste declaraţii sunt extrase dintr-un tratat ştiinţific asupra evoluţionismului, scris de unul dintre cei mai renumiţi evoluţionişti; de aceea, ele sunt corecte ca definiţii:
„Evoluţionismul este teoria care prezintă direcţia în care merge lumea ca o tranziţie graduală de la nedeterminat la determinat, de la uniform la variat, şi care presupune despre cauza acestor procese că este inerentă lumii, în acest mod fiind ea transformată.”
„Evoluţionismul este astfel sinonim cu progresul. E o tranziţie de la un nivel inferior la un nivel superior, de la rău la mai bine. Astfel, progresul înseamnă o creştere a valorii existenţei, valoare stabilită prin propriile simţuri.”
Să urmărim elementele principale din aceste trei propoziţii: evoluţionismul reprezintă cursul lumii ca fiind o tranziţie graduală de la un nivel inferior la un nivel superior, de la rău la mai bine şi consideră că acest proces este inerent lumii, care astfel se transformă. Aceasta înseamnă a spune că lucrurile ajung să fie mai bune de la
sine; şi ceea ce le determină să fie mai bune sunt chiar ele înşile. Iar acest progres marchează „o creştere a valorii existenţei, valoare stabilită prin propriile simţuri”. Este ca şi când ai spune că ştii că este mai bine deoarece te simţi mai bine. Ştii că ai progresat pentru că aşa simţi. Simţămintele tale îţi controlează starea în care te afli. Simţămintele îţi controlează progresul de la mai rău spre mai bine.
Totuşi, au vreun rol simţurile tale în problema aceasta a progre- sului de la rău spre mai bine? Dacă da, ce eşti tu? Oricare dintre cei prezenţi aici în această după-amiază, care îşi măsoară progresul său, valoarea experienţei sale, prin propriile simţuri, este un evoluţionist. Nu contează dacă este un adventist de ziua a şaptea de patruzeci de ani, el este tot un evoluţionist. Şi tot creştinismul lui, religia lui, este doar o declaraţie fără a fi o realitate; e doar o formă fără putere.
Vă citesc acum ce este evoluţionismul, în altă formă, în aşa fel încât să vedeţi că este lipsă de credinţă. Astfel că, dacă vă descoperiţi a fi un evoluţionist, veţi şti în aceeaşi clipă că sunteţi un necredin- cios: „Ipoteza evoluţionismului doreşte să răspundă la un număr de întrebări privind începutul, sau geneza lucrurilor.” Evoluţionismul
„ne ajută să restabilim respectul străvechi faţă de natură ca mamă a noastră şi sursă a vieţii noastre”.
Una din ramurile acestui tip de ştiinţă, a cărei contribuţie a fost hotărâtoare pentru fundamentarea doctrinei evoluţionismului, este noua ştiinţă a geologiei, care a instituit concepţia unor mari, inimaginabile, perioade de timp în istoria planetei noastre. Aceste perioade mari, inimaginabile, constituie — aşa cum spune un alt scriitor reprezentativ din acest domeniu, „fundamentul indispen- sabil pentru înţelegerea originii omului” în procesul evoluţiei. În acest fel, progresul care s-a făcut a durat ere fără număr. Totuşi acest progres nu a fost constant şi întotdeauna un pas înainte, de la început până în prezent. A avut suişuri şi coborâşuri. Au fost timpuri de mare frumuseţe şi armonie; apoi apărea un cataclism sau o erupţie şi toate se distrugeau. Din nou, procesul se relua din
acel punct şi se continua. De multe, multe ori s-a parcurs acest proces — acesta este procesul evoluţiei — tranziţia de la un nivel inferior la un nivel superior, de la rău la mai bine.
Acum vă întreb: cum a fost procesul progresului vostru de la rău la mai bine? A trecut prin „multe suişuri şi coborâşuri”? Oare câştigarea puterii de a face binele — faptele bune care sunt ale lui Dumnezeu — a trecut printr-un lung proces de suişuri şi coborâşuri de la începutul vieţii voastre creştine până acum? Uneori vi s-a părut că aţi făcut, aparent, un mare progres, că faceţi binele, că totul era plăcut şi vă simţeaţi bine aşa; dar apoi, fără avertizare, a venit un cataclism sau o erupţie şi a stricat totul? Oricum, în ciuda tuturor suişurilor şi coborâşurilor, începeaţi cu un efort nou: astfel, prin acest lung proces, aţi ajuns la punctul în care vă aflaţi azi; şi privind înapoi, puteţi remarca un oarecare progres, cel puţin aşa credeţi, judecând după propriile simţăminte — este aceasta experienţa dum- neavoastră? Acesta este modul în care dumneavoastră aţi progresat?
Cu alte cuvinte, sunteţi un evoluţionist? Nu vă eschivaţi, măr- turisiţi-vă cu sinceritate adevărul; pentru că în această după-amiază vreau să vă scot din evoluţionism. Există o cale de a scăpa de această concepţie greşită: astfel că oricine a intrat în această adunare evo- luţionist, să poată pleca de aici ca un creştin adevărat. Deci dacă descriu un evoluţionist, atât de clar încât vă recunoaşteţi singuri
— admiteţi că sunteţi dumneavoastră — şi faceţi paşii pe care vi-i arată Dumnezeu, pentru a vă elibera definitiv de această gândire greşită, din această stare. Dar vă spun limpede că, dacă ceea ce am descris a fost experienţa dumneavoastră, dacă acesta a fost genul de progres pe care l-aţi obţinut în viaţa dumneavoastră creştină, atunci sunteţi un evoluţionist, fie că admiteţi sau nu acest lucru. Cel mai bun lucru ar fi să admiteţi aceasta, apoi să părăsiţi această cale şi să fiţi un creştin.
O altă caracteristică: „Evoluţionismul consideră materia ca fiind eternă”. Şi „pornind de la această ipoteză”, „noţiunea de
creaţiune este eliminată din acele domenii ale existenţei unde se aplică ipoteza”. Dacă găsiţi în dumneavoastră înşivă principiul care va asigura progresul ce trebuie realizat în dumneavoastră ca să ajun- geţi în Împărăţia lui Dumnezeu; dacă presupuneţi că acesta este în dumneavoastră înşivă şi că dacă este pus corect în aplicare şi supra- vegheat pentru ca să funcţioneze bine, va da rezultate bune — dacă în acest fel aţi aşteptat şi aţi înregistrat dezvoltarea dumneavoastră
atunci sunteţi un evoluţionist. Căci citesc mai departe ce este evoluţionismul: „Este evident că doctrina evoluţionismului este direct antagonică creaţionismului… Ideea de evoluţie aplicată for- mării lumii ca întreg este opusă unei voinţe creatoare directe.”
Acesta este evoluţionismul, aşa cum a fost definit de cei ce l-au gândit — că lumea şi tot ce o reprezintă a apărut prin ea însăşi; şi că principiul care a adus-o în starea în care există, este inerent acesteia şi este adecvat ca să producă tot ceea ce există. În felul acesta, prin natura lucrurilor „evoluţionismul este direct antagonist creaţionismului”.
Dar, în ce priveşte lumea şi tot ce conţine ea, dumneavoastră nu credeţi că totul a apărut de la sine. Dumneavoastră ştiţi că în această privinţă nu sunteţi evoluţionişti, deoarece credeţi că Dumnezeu a creat toate lucrurile. Fiecare dintre cei prezenţi aici în această du- pă-amiază va spune că el crede că Dumnezeu a creat toate lucrurile
lumea şi tot ce este în ea. Evoluţionismul nu admite aceasta: nu există loc pentru creaţiune în această concepţie.
Totuşi, există o formă a evoluţionismului care, în ceea ce decla- ră, nu este absolut antagonică creaţionismului. Cei ce au gândit acest evoluţionism, conform definiţiei pe care v-am citit-o, nu pretind să fie altceva decât necredincioşi — oameni fără credinţă. Chiar dacă cineva pretinde că are credinţă, dar în realitate nu o are, el este un necredincios. Desigur că termenul „necredincios” are un înţeles limitat astăzi. Oamenii care au gândit evoluţionismul despre care v-am citit erau de acest gen. Dar când ei au răspândit această doctrină în lume, erau mulţi care se declarau creştini, care mărturiseau că
sunt oameni ai credinţei şi că ei cred în Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt care învaţă despre creaţiune. Aceiaşi oameni, care nu aveau o cunoaştere personală a Cuvântului lui Dumnezeu, credinţa lor nefiind decât o formă de credinţă fără putere — aceşti oameni, fermecaţi de noua idee care apăruse şi dorind să beneficieze de popularitatea noii ştiinţe, dar neavând dorinţa de a renunţa cu totul la Cuvântul lui Dumnezeu şi căile credinţei, nu erau încă pregătiţi să spună că se pot descurca fără Dumnezeu, fără creaţiune, într-o anumită formă, aşa că ei au elaborat un tip de evoluţionism care include pe Creator. Această formă este numită evoluţionism teist; adică, Dumnezeu a început lucrarea, nu are importanţă când a avut loc aceasta, dar de atunci, lucrurile au evoluat singure. Dumnezeu a început, iar apoi lucrul acela a fost capabil să împlinească singur tot ceea ce a fost făcut. Aceasta nu era decât un paliativ, o invenţie pentru a salva aparenţele, şi este declarată de adevăraţii evoluţionişti ca fiind doar „o fază de tranziţie de la ipoteza creaţionistă la ipoteza evoluţionistă”. Este evoluţionism, deoarece nu există cale de mijloc între creaţionism şi evoluţionism.
Fie că dumneavoastră sunteţi sau nu din această categorie, sunt mulţi chiar şi printre adventiştii de ziua a şaptea — nu la fel de mulţi câţi au fost, mulţumiri fie aduse Domnului! — care cred că noi trebuie să obţinem iertarea păcatelor de la Dumnezeu şi astfel să pornim pe drumul cel bun; dar apoi, trebuie să lucrăm la propria noastră mântuire, cu teamă şi cutremur. Ca urmare, ei se tem şi se cutremură tot timpul; dar aceştia nu lucrează nici un fel de mân- tuire, deoarece ei nu Îl au pe Dumnezeu lucrând în ei permanent,
„după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:12–13).
În Evrei 11:3 este scris că prin credinţă pricepem că lumile au fost făcute — concepute, alcătuite, construite — „prin Cuvântul lui Dumnezeu: aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd”. Pământul pe care-l vedem nu a fost făcut din roci; oamenii nu au fost făcuţi din maimuţe şi „veriga lipsă”; iar maimuţele şi
„veriga lipsă” nu au fost făcute din mormoloci, iar mormolocii din protoplasma originală. Nu! „Lumea (Lumile, trad. eng.) a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”
Dar de ce lucrurile care se văd n-au fost făcute din lucruri care se văd? Simplu, deoarece lucrurile din care au fost făcute nu se văd. Iar motivul pentru care acestea nu se văd este că ele nici nu au existat vreodată. Lumile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu; iar Cuvântul Lui este de aşa natură, are proprietatea că atunci când este rostit acesta nu numai că face să existe lucrul respectiv, ci determină chiar existenţa materialului din care lucrul este făcut şi constituit.
Cunoaşteţi de asemenea şi textul care spune că: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui… Căci El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33:6-9). Legat de aceasta vă voi pune o întrebare: Cât timp a trecut după ce a vorbit Domnul, până când lucrul respectiv a luat fiinţă? [Voce: „Nici un timp”]. Nu o săptămână? — Nu. Nu şase lungi perioade de timp? — Nu. Evoluţionismul, chiar cel care recunoaşte un Creator, consideră că, după ce a vorbit Dumnezeu, ere nesfârşite şi fără număr, sau „şase lungi perioade nedefinite de timp”, au fost necesare pentru formarea lucrurilor care se văd. Dar acesta este evoluţionism, nu creaţionism: evoluţionismul este carac- terizat de procese lungi; creaţionismul se bazează pe Cuvântul rostit.
Când Dumnezeu a creat lumea prin rostirea Cuvântului, El a spus „Să fie lumină”. Dar cât timp a trecut de la rostirea cuvintelor
„Să fie lumină” până în momentul când a apărut lumina? Vreau să înţelegeţi bine acest lucru, ca să vedeţi dacă sunteţi evoluţionist sau creaţionist. Voi întreba din nou: Nu au trecut şase lungi perioade de timp între momentul în care a fost rostit Cuvântul şi momentul împlinirii lui? Spuneţi că nu. Dar nu a trecut o săptămână? — Nu. Nu a trecut o zi? — Nu. Nu a trecut o oră? — Nu. Nici un minut?
Nu. Nici măcar o secundă?
— Bineînţeles că nu. Nu a existat nici o secundă între momen- tul în care Dumnezeu a spus „Să fie lumină” şi apariţia luminii. [Voce: „De îndată ce Cuvântul a fost rostit, a fost lumină”]. Da, în acest fel s-au petrecut lucrurile. Prezint lucrurile atât de detaliat ca să se fixeze bine în mintea dumneavoastră de teamă ca să nu uitaţi atunci când vă voi pune o altă întrebare. Deci, am stabilit că atunci când Dumnezeu a spus „Să fie lumină” nu a trecut nici o secundă între aceasta şi momentul când lumina a strălucit? [Voce: „Da”]. În regulă. Atunci acela care susţine că a trecut vreo perioadă de timp între rostirea Cuvântului şi apariţia lucrului, este un evoluţionist. Dacă consideră că au trecut ere nenumărate de timp el este într-o mai mare măsură un evoluţionist decât cel care crede că a trecut o zi. El este la fel, doar că este într-o măsură mai mare.
Apoi, Dumnezeu a zis: „Să fie un firmament” (Gen. 1:6, trad. engl., „Să fie o întindere între ape” în traducerea Cornilescu). Şi ce s-a întâmplat? — Aşa a fost. Între timpul când Dumnezeu a spus
„Să fie o întindere… şi ea să despartă apele de ape” cât timp a trecut până să apară întinderea? Ea s-a făcut instantaneu? — Da. Atunci, cel ce susţine că a trecut o perioadă foarte lungă, nedefinită, între momentul rostirii Cuvântului şi apariţia lucrului respectiv — ce este el? — Un evoluţionist. Dacă pentru el a trecut o zi, o oră, sau un minut între rostirea Cuvântului şi existenţa lucrului în sine, acel om nu recunoaşte creaţiunea.
Când Domnul a spus „Să se strângă la un loc apele care sunt de- desubtul cerului, şi să se arate uscatul”, aşa a fost. El a mai spus „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei… Şi aşa a fost.” Apoi Dumnezeu a aşezat doi mari luminători pe întinderea cerului şi a făcut şi stelele; şi când a rostit Cuvântul, „aşa a fost”. El a spus: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului”, şi aşa a fost. Când Domnul a spus: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după
soiul lor”, aşa a fost. Când a vorbit, aşa a fost întotdeauna. Aceasta a fost creaţiunea.
Vedeţi, deci, că este perfect logic, şi rezonabil de asemenea, pentru evoluţionişti, ca ei să lase la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu se încreadă în el; pentru că evoluţionismul este opus prin chiar esenţa lui creaţionismului. Deoarece evoluţionismul este opus creaţionismului şi creaţionismul se bazează pe Cuvântul lui Dum- nezeu atunci, evident, evoluţionismul este opus Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur, evoluţionistul autentic, sau original, respinge atât acest Cuvânt, cât şi pe semi-evoluţionişti — pe cei ce susţin atât creaţiunea cât şi Cuvântul lui Dumnezeu pentru a explica începutul lucrurilor. Pentru evoluţionism e nevoie de atât de mult timp, ere nedefinite şi nedeterminate, ca să împlinească ceva, încât respinge creaţiunea.
