Ucenicii aceștia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan și Iacov, Andrei și Petru, împreună cu Filip, Natanael și Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El decât ceilalți și fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov și Ioan se găseau într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape totdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui și ascultând cuvintele Lui. Ioan era și mai strâns legat de Isus, așa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul pe care îl iubea Isus. Mântuitorul îi iubea pe toți, dar Ioan avea inima cea mai primitoare. Era mai tânăr ca toți ceilalți și, cu multă încredere copilărească, își deschidea inima față de Isus. În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos și prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învățătură spirituală a Mântuitorului.
În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărțiți apostolii se găsește numele lui Filip. El a fost cel dintâi ucenic căruia Isus i-a adresat porunca: “Urmează-Mă”. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei și a lui Petru. El ascultase învățătura lui Ioan Botezătorul și auzise cum Îl prezentase pe Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în ceea ce privește credința, era zăbavnic cu inima. Deși se unise cu Hristos, din felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Isus. Deși Hristos fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip, El era “Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” (Ioan 1, 45.) Din nou s-a arătat lipsa de credință a lui Filip când au fost hrăniți cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Isus a întrebat: “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?” Răspunsul lui Filip înclina către necredință: “Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puțintel din ele.” (Ioan 6, 5.7.) Isus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările și-I simțise puterea, Filip totuși nu avea credință. Când grecii l-au întrebat cu privire la Isus, Filip n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până și în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze credința. Când Toma I-a spus lui Isus: “Doamne, nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?”, Isus i-a răspuns: “Eu sunt calea, adevărul și viața…. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu”. De la Filip a venit un răspuns al necredinței: “Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns.” (Ioan 14, 5-8.) Atât de greoi la inimă, atât de slab în credință era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Isus.
În contrast cu necredința lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era de fel un om foarte sincer, un om care vedea prin credință realitățile nevăzute. Cu toate acestea, Filip era un elev în școala lui Hristos și Învățătorul divin suporta cu răbdare necredința și încetineala lui. Când S-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învățător după voia lui Dumnezeu. El știa despre ce vorbea și-i învăța pe oameni cu o siguranță care aducea convingere ascultătorilor.
În timp ce Isus îi împuternicea pe ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a stăruit să fie acceptat între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaș al lui Hristos. El s-a prezentat și a cerut cu stăruință un loc în acest cerc intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate și cu o aparentă sinceritate, el a zis: “Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge”. Isus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun-venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste: “Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul.” (Matei 8, 19.20.) Iuda credea că Isus este Mesia și, unindu-se cu apostolii, nădăjduia să-și asigure o poziție înaltă în împărăția cea nouă. Isus urmărea să nimicească această speranță, mărturisindu-și sărăcia.
Ucenicii țineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfățișarea lui era impunătoare, era un om ager la minte și talentat în lucrările lui și ei l-au recomandat lui Isus ca pe un om care L-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinși că Isus l-a primit cu atâta răceală.
Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiți pentru faptul că Isus nu încercase să-și asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greșeală faptul că nu-și întărește lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influență. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înțelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omenești să precumpănească hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câștige ar fi trădat lucrarea în mâna celor mai înverșunați vrăjmași ai ei.
