Paraliticul vindecat s-a plecat să-și ia patul — o rogojină și o pătură — și, cu un sentiment de ușurare, s-a ridicat iarăși și s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul său; dar Isus Se pierduse în mulțime. Omul se temea că nu-L va recunoaște când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât și ușor, lăudând pe Dumnezeu și bucurându-se de sănătatea câștigată, a întâlnit câțiva farisei și le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de răceala cu care îi ascultau povestea.
Cu fruntea încruntată, l-au întrerupt și l-au întrebat de ce-și ducea patul în zi de Sabat. I-au amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că e Sabat; cu toate acestea, nu se simțea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: “Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: ‘Ridică-ți patul și umblă’”. Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar n-a putut să spună. Acești conducători știau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă această minune, dar doreau o dovadă directă că era Isus, ca să-L poată condamna ca fiind călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase legea numai pentru că îl vindecase pe bolnav în Sabat, ci comisese și sacrilegiul de a-l pune pe om să-și ducă patul.
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretențiile lor fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot soiul de restricții fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul și onorat. Cărturarii și fariseii făcuseră din ținerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenți de persoane luate dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un păcat, aceia care foloseau pe alții pentru a le săvârși erau tot așa de vinovați ca și când le-ar fi făcut personal. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei și că starea tuturor celorlalți, fiind oricum fără speranță, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi ținute de toți. Legile Sale nu aprobă restricții necugetate sau egoiste.
Isus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El venise ca să aducă o jertfă pentru păcat și o jertfă de mulțumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaș. Găsindu-l printre închinători, Isus i S-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: “Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”.
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmășia manifestată față de Isus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era cel care înfăptuise vindecarea. “Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”
Isus a fost adus înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzația că a călcat Sabatul. Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o națiune independentă, o acuzație de felul acesta ar fi constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuși romanilor. Iudeii nu aveau putere să condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzația pe care o aduceau ei împotriva lui Isus n-ar fi avut nici o greutate în fața tribunalului roman. Cu toate acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui, Hristos câștiga și la Ierusalim o influență asupra poporului, mai mare chiar decât a lor. Mulțimea, care nu se interesa de discursurile rabinilor, era atrasă de învățătura lui Hristos. Oamenii puteau să înțeleagă cuvintele Lui și inima lor se încălzea și era mângâiată. El vorbea despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos și descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât și prin lucrările milei Sale, El distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiții și a poruncilor omenești și prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăția ei inepuizabilă.
În una din cele dintâi profeții despre Hristos, stă scris: “Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo; și de El vor asculta popoarele [sau la El se vor aduna popoarele].” (Geneza 49, 10.) Oamenii se adunau în jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulțimii prefera să primească învățăturile Lui pline de iubire și îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoți. Dacă preoții și rabinii nu ar fi lucrat împotrivă, învățătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea. Dar, pentru a-și păstra puterea, acești conducători s-au hotărât să distrugă influența lui Isus. Aducerea Lui în fața Sinedriului și condamnarea oficială a învățăturilor Lui aveau să producă tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect față de conducătorii lor religioși. Oricine îndrăznea să condamne pretențiile rabinilor sau încerca să micșoreze poverile puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci și de trădare. Pe temeiul acesta, rabinii sperau să dea naștere la bănuială față de Hristos. Ei Îl prezentau ca și cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărțiri în popor și pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani.
