În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului sau din binecuvântările care fac viața plăcută. Natura trebuie să-și continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu și-ar opri mâna pentru o clipă, omul ar cădea și ar muri. Și omul are o lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieții trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiți, lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om și faptele de milă sunt în armonie desăvârșită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu dorește ca făpturile Lui să sufere nici măcar o oră fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferință poate să fie îndepărtată.
Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obișnuite și petrec timpul în meditație și rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenția Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu așteaptă întâi să treacă Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea cerului nu încetează niciodată și nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un timp de inactivitate. Legea oprește lucrările pământești în ziua Domnului; munca pentru câștigarea hranei trebuie să înceteze; nici o osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi; ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creațiunii, S-a odihnit în Sabat și l-a binecuvântat, tot așa și omul trebuie să părăsească ocupațiile de toate zilele și să închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării și faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârșită cu legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat.
Isus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă și de același caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins și mai mult. După vederile lor, El nu călcase numai legea, dar, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. (Ioan 5, 18.)
Toți iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie așa de rău când Hristos a spus că și El era în aceeași legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde lucrul acesta în înțelesul cel mai înalt.
Acești adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile prezentate de El conștiinței lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile și tradițiile lor, iar acestea păreau slabe și serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Isus din Cuvântul lui Dumnezeu și din nesfârșita mișcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puțin să primească lumina, ar fi fost convinși că Isus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Isus cu privire la Sabat și au căutat să stârnească mânia contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoștea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoții și rabinii L-ar fi ucis pe Isus pe loc. Dar poporul ținea la El. Mulți recunoșteau în Isus pe prietenul care le vindecase bolile și-i mângâiase în întristările lor și ei considerau ca fiind bună vindecarea săvârșită la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligați să-și înfrâneze ura.
Isus a respins acuzația de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care Mă acuzați, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voință și în scop. În toate lucrările Sale de creație și călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. “Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoții și rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în lume. Prin păcatele lor, ei se despărțiseră de Dumnezeu și, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simțeau în stare să facă totul singuri și nu-și dădeau seama că au nevoie de o înțelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinței Tatălui și dependent de puterea Lui. Așa de mult Se golise Isus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El și I le dezvăluia în fiecare zi. Tot așa ar trebui să fim și noi dependenți de Dumnezeu, astfel încât viața noastră să fie o împlinire a voinței Sale.
