Și Dumnezeu “I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile și ispitele oamenilor și înțelege slăbiciunile și păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în fața ispitelor lui Satana și Se va purta cu dreptate și milă cu ființele pentru salvarea cărora a vărsat însuși sângele Său — pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. “Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3, 17.) El declară deci în fața Sinedriului: “Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” (Ioan 5, 24.)
Cerându-le ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o priveliște tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. “Vine ceasul”, a zis El, “când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” (Ioan 5, 28.29.)
Asigurarea aceasta de viață veșnică era așteptată cu mult dor de toți israeliții și ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpățânarea este oarbă. Isus călcase tradițiile rabinilor și desconsiderase autoritatea lor și de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face și mai impresionante cuvintele lui Isus în fața Sinedriului. Autoritățile religioase cele mai înalte căutau viața Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în fața unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzația că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire și cu mânie; dar la cuvintele Lui n-aveau ce să răspundă. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul preoților și al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretențiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare și aroganță. El a refuzat să Se dezvinovățească de acuzațiile lor sau să le dea vreun răspuns.
În loc să scuze fapta săvârșită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Isus S-a ridicat împotriva mai marilor și acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor și pentru ignoranța lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. “Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.)
În toate paginile, de istorie, de învățătură sau de profeție, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituție dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, “toți proorocii mărturisesc.” (Faptele Apostolilor 10, 43.) De la făgăduința dată lui Adam, prin tot șirul patriarhilor și până la sistemul legii, lumina slavei cerești arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeții văzuseră steaua din Betleem, pe Silo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin fața ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălța la cer o dată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbița jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoșată a Sfintei Sfintelor.
Iudeii aveau în stăpânire Scripturile și credeau că, prin cunoașterea superficială a Scripturilor, aveau viața veșnică. Dar Isus a zis: “Cuvântul Lui nu rămâne în voi”. Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau și în persoană. “Nu vreți să veniți la Mine”, zicea El, “ca să aveți viață.”
Conducătorii iudei studiaseră învățăturile profeților cu privire la împărăția lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorința sinceră de a cunoaște adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susțină speranțele ambițioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar așteptărilor lor, n-au vrut să-L primească; și, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înșelător. O dată ce și-au așezat piciorul pe această cărare, i-a fost ușor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor față de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună și, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâți să se împotrivească luminii.
