Dar credința nu e în nici un fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credință este sigur față de încumetare. Căci încumetarea este credința contrafăcută de Satana. Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază și ea pe făgăduințe, dar le folosește la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credința i-ar fi făcut pe primii noștri părinți să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credință, care cere favoarea cerului, dar nu împlinește condițiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credință se întemeiază pe făgăduințele și pe rânduielile Sfintei Scripturi.
Deseori, când Satana nu reușește să provoace îndoiala, reușește să ne aducă la încumetare. Dacă ne poate face să ne așezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, știe că biruința e a lui. Dumnezeu îi va apăra pe toți aceia care merg pe cărarea ascultării; dar, dacă te depărtezi de ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranță. Mântuitorul ne-a dat porunca aceasta: “Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită.” (Marcu 14, 38.) Meditația și rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei și în felul acesta vom fi scăpați de multe înfrângeri.
Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacați de ispită. Adesea, când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul L-a condus pe Isus în pustie, ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare, Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Isus nu S-a încrezut cu îngâmfare în făgăduințele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit și mijlocul ca să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.” El zice: “Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri și împlinește-ți juruințele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi.” (1 Corinteni 10, 13; Psalmii 50, 14.15.)
Isus a biruit și în cea de-a doua ispită; acum Satana s-a arătat în adevăratul său caracter. Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate și cu aripi de liliac. El era un înger puternic, deși era căzut. El se considera conducătorul revoltei și dumnezeul acestei lumi.
Așezându-L pe Isus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărățiile lumii, cu toată slava lor, să treacă în vedere panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui strălucea peste orașe mari cu temple, cu palate de marmură, peste întinse câmpii roditoare și livezi încărcate de fructe. Urmele răutății erau ascunse. Ochii lui Isus, care în ultima vreme întâlniseră numai tristețe și pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumusețe și îmbelșugare. Atunci s-a auzit și glasul ispititorului: “Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc. Dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta”.
Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferință. În fața Lui era o viață de tristețe, de greutăți și de lupte și o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi. Trebuia să sufere despărțirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos Se putea salva de viitorul acela îngrozitor, recunoscând supremația lui Satana. Dar, dacă făcea lucrul acesta, ar fi însemnat să renunțe la biruință în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri, căutând să se înalțe mai presus de Fiul lui Dumnezeu. Dacă acum câștiga, însemna că revolta va triumfa.
Când I-a spus lui Hristos: Împărățiile și slava lumii îmi sunt date mie și le dau oricui voiesc, Satana a spus adevărul numai în parte și l-a spus numai pentru a servi cauza lui printr-o nouă înșelăciune. Împărăția lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, dar Adam nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era al lui Dumnezeu și El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de supus al lui Hristos. Deși prin trădare Adam a trecut stăpânirea lui în mâinile lui Satana, Hristos a rămas încă împărat de drept. De aceea și spunea Domnul către Nebucadnețar: “Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor, și o dă cui Îi place.” (Daniel 4, 17.) Satana poate exercita stăpânirea smulsă prin înșelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.
