Vestea despre proorocul din pustie și despre solia sa minunată s-a răspândit în toată Galilea. Cuvintele acestea au ajuns la locuitorii din satele cele mai îndepărtate de prin munți și la pescarii de lângă mare și în inimile acelea sincere și deschise au găsit un ecou favorabil. În Nazaret, ele au fost duse și în atelierul de tâmplărie, care fusese al lui Iosif, și Cineva a recunoscut chemarea. Timpul Său venise. Lăsând munca de toate zilele, și-a luat rămas-bun de la mama Lui și a pornit împreună cu semenii Săi, care se duceau cu grămada la Iordan.
Isus și Ioan Botezătorul erau veri, foarte mult legați unul de altul prin împrejurările nașterii lor; cu toate acestea, nu se cunoșteau unul pe altul. Isus trăise în Nazaretul Galileii, iar Ioan, în pustiul Iudeii. În locuri și împrejurări cu totul deosebite, ei trăiseră izolați, fără să comunice unul cu altul. Mâna lui Dumnezeu rânduise lucrurile așa. Nu avea să fie dat nici un prilej pentru acuzația că s-ar fi înțeles să se susțină unul pe altul.
Ioan cunoștea evenimentele petrecute la nașterea lui Isus. Auzise de suirea Lui la Ierusalim în copilărie și de cele întâmplate în școala rabinilor. Aflase despre viața Lui nepătată și credea că El este Mesia; dar, pentru lucrul acesta, n-avea un temei sigur. Faptul că Isus rămăsese ascuns atâta vreme și nu dăduse nici un semn deosebit în legătură cu lucrarea Lui dădea loc îndoielii că El este într-adevăr Cel făgăduit. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul aștepta în credință, sigur că Dumnezeu va descoperi totul la timpul potrivit. I se descoperise că Mesia va cere botezul din mâinile lui și că i se va da atunci un semn cu privire la originea Sa divină. În felul acesta, urma să i se dea ocazia de a-L înfățișa poporului.
Când Isus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o curăție de caracter cum niciodată nu întâlnise la vreun om. Însăși atmosfera prezenței Lui era sfântă și inspira respect. De la mulțimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise povestiri de crime îngrozitoare și întâlnise oameni greu apăsați de povara mulțimilor de păcate; dar niciodată nu se apropiase de o ființă omenească de la care să pornească o influență așa de dumnezeiască. Toate acestea erau în armonie cu ceea ce îi fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Cu toate acestea, s-a dat înapoi în fața cererii lui Isus. Cum putea el, un păcătos, să-L boteze pe Cel fără păcat? Și pentru ce să se supună El, care nu avea nevoie de pocăință, la un ritual care însemna mărturisirea unei vinovății ce trebuia spălată?
Când Isus a cerut botezul, Ioan s-a dat înapoi, strigând: “Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” Hotărât, dar plin de bunătate, Isus a răspuns: “Lasă-Mă acum, căci așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit”. Și Ioan, supunându-se, L-a condus la Iordan, unde L-a cufundat în apă. În clipa în care ieșea, Isus a văzut cum “s-a deschis cerul și Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel”.
Isus n-a primit botezul ca o mărturisire a unei vinovății proprii. El S-a făcut una cu păcătoșii, mergând pe calea pe care trebuia să mergem noi și făcând lucrul pe care trebuia să-l facem noi. Viața Sa plină de suferință și de răbdare după botez ne este, de asemenea, o pildă.
Îndată ce a ieșit din apă, Isus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În fața Lui se deschidea o eră nouă și însemnată. Acum începea lupta vieții Sale pe o scară mai largă. Cu toate că era Domnul Păcii, venirea Lui trebuia să fie ca străfulgerarea unei săbii. Împărăția pe care venise s-o întemeieze era contrară aceleia dorite de iudei. El, care era temelia ritualurilor și organizării poporului Israel, urma să fie privit ca vrăjmașul și distrugătorul lui. El, care proclamase Legea pe Sinai, urma să fie condamnat ca unul care o calcă. El, care venise să sfărâme puterea lui Satana, urma să fie acuzat ca fiind Beelzebul. Nimeni nu L-a înțeles pe pământ, și în timpul lucrării Lui trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama și nici frații Lui nu I-au înțeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înțeles. El locuise în lumina veșnică, fiind una cu Dumnezeu, dar viața pe pământ trebuia să o ducă în singurătate.
