Fiind una cu noi, trebuia să poarte povara vinovăției și a blestemului nostru. Cel fără păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace trebuia să trăiască în mijlocul certurilor, adevărul să locuiască împreună cu minciuna, curăția cu ticăloșia. Pentru spiritul Lui, fiecare păcat, fiecare discordie și fiecare plăcere murdară, pe care le adusese neascultarea, erau un chin.
Singur trebuia să urce cărarea, singur trebuia să ducă povara. Asupra Lui, care Își părăsise slava și îmbrăcase slăbiciunea omenească, urma să apese răscumpărarea lumii. El a văzut și a simțit totul, dar ținta Lui a rămas neclintită. De brațul Lui depindea salvarea neamului omenesc decăzut și El a întins mâna ca să prindă mâna Iubirii atotputernice.
Privirea Mântuitorului părea că străbate cerul în timp ce lăuntrul Său se revărsa în rugăciune. El știa bine cât de mult împietrise păcatul inima oamenilor și cât de greu le va fi să înțeleagă lucrarea Lui și să primească darul mântuirii. El a cerut cu stăruință putere de la Tatăl să biruie necredința lor, să sfărâme lanțurile prin care Satana îi ținea în robie și, pentru binele lor, să-l învingă pe distrugător. Ceru o dovadă că Dumnezeu primește omenirea în persoana Fiului Său.
Niciodată nu auziseră îngerii o rugăciune ca aceasta. Ei erau nerăbdători să aducă iubitului lor Conducător un cuvânt de asigurare și de mângâiere. Dar nu; Tatăl Însuși va răspunde la cererea Fiului Său. Direct de la tron au pornit razele slavei Sale. Cerurile s-au deschis și asupra frunții Mântuitorului a coborât un chip de porumbel din cea mai curată lumină — simbol potrivit pentru El, Cel umil și blând.
Din mulțimea imensă de lângă Iordan, puțini, în afară de Ioan, au înțeles această descoperire cerească. Cu toate acestea, întreaga adunare era pătrunsă de prezența Dumnezeirii. Lumea stătea în picioare, privind în tăcere la Hristos. Trupul Lui era scăldat în lumina veșnică, ce înconjoară tronul lui Dumnezeu. Fața Lui înălțată spre cer era plină de slavă, așa cum niciodată nu văzuseră ei o față de om. Din cerurile deschise s-a auzit un glas zicând: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.
Cuvintele acestea de recunoaștere au fost date pentru a inspira credință în inima celor de față și pentru a-L întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupră-și firea noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veșnic.
Ioan fusese adânc mișcat văzându-L pe Isus plecat în rugăciune, stăruind cu lacrimi pentru aprobarea Tatălui. Când slava lui Dumnezeu L-a înconjurat și s-a auzit glasul din cer, Ioan a recunoscut semnul făgăduit de Dumnezeu. Știa acum că botezase pe Răscumpărătorul omenirii. Duhul Sfânt a venit asupra lui și, cu mâna întinsă spre Isus, a strigat: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.
Nici ascultătorii și nici cel care vorbise n-au înțeles însemnătatea cuvintelor “Mielul lui Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: “Tată … unde este mielul pentru arderea de tot?” Tatăl a răspuns: “Fiule, Dumnezeu Însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” (Geneza 22, 7.8.) În berbecul oferit providențial în locul lui Isaac, Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia, Duhul Sfânt, folosind aceeași ilustrație, a proorocit despre Mântuitorul: “Ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. “Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53, 7.6.) Dar poporul lui Israel n-a priceput învățătura aceasta. Mulți socoteau darurile de jertfă tot așa cum priveau păgânii la jertfele lor — ca daruri prin care să înduplece Divinitatea. Dumnezeu dorea să-i învețe că din iubirea Lui avea să pornească darul care putea să-i împace cu Sine.
Cuvintele spuse lui Isus la Iordan — “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” — cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. Oricât am fi de păcătoși și slabi, noi nu suntem aruncați ca fără valoare. El ne-a primit “în Preaiubitul Lui.” (Efeseni, 1, 6.) Slava așezată asupra lui Hristos este o chezășie a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Ea ne vorbește despre puterea rugăciunii — cum poate ajunge glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu și cum sunt primite cererile noastre în curțile cerești. Prin păcat, pământul a fost despărțit de cer și înstrăinat de legăturile cu el; dar Isus l-a legat din nou de tronul slavei. Iubirea Lui l-a înconjurat pe om și a ajuns la cerurile preaînalte. Lumina, care prin porțile deschise ale cerului a venit asupra Mântuitorului nostru, va veni și asupra noastră când ne rugăm pentru ajutor de a ne împotrivi ispitei. Glasul care i-a vorbit lui Isus îi spune fiecărui suflet credincios: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.
“Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.” (1 Ioan 3, 2.) Răscumpărătorul nostru a deschis drumul, așa ca și cel mai păcătos, cel mai nenorocit, cel mai persecutat și cel mai disprețuit să poată intra la Tatăl. Toți pot avea un cămin în locuințele pe care Isus S-a dus să le pregătească. “Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide: Iată, ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide.” (Apocalipsa 3, 7.8.)
