Isus și-a petrecut copilăria și tinerețea într-un sătuleț de munte. Nu exista loc pe pământ care nu ar fi fost onorat prin prezența Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, curțile împărătești și vestitele lăcașuri ale științei, ca să-și stabilească locuința în modestul și disprețuitul Nazaret.
Minunat în semnificația lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria și tinerețea Sa: “Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era peste El”. În lumina strălucitoare a înfățișării Tatălui Său, “Isus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luca 2, 52.) Mintea Sa era activă și pătrunzătoare, cu o gândire și o înțelepciune ce depășeau vârsta Sa. Pe lângă acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minții și ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei.
În copilărie, Isus a dat dovadă de o drăgălășenie deosebită în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alții. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura și o credincioșie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privința principiilor, viața Sa dădea pe față gingășia amabilității neegoiste.
Mama Domnului Isus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui și vedea în caracterul Lui chipul desăvârșirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră și receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înțelepciune ca să conlucreze cu ființele cerești la creșterea acestui copil, care putea recunoaște numai pe Dumnezeu ca Tată al Său.
Încă din timpuri foarte vechi, credincioșii din Israel acordaseră multă grijă educației tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca din pruncie copiii să fie învățați despre bunătatea și măreția Sa, așa cum se descoperea mai ales în Legea Sa și cum se vedea în viața poporului Israel. Cântarea, rugăciunea și învățăturile din Sfintele Scripturi trebuiau să fie adaptate pentru mintea de copil. Tații și mamele trebuiau să-și învețe copiii că Legea lui Dumnezeu este expresia caracterului Său și că, atunci când primesc principiile Legii în inimă, chipul lui Dumnezeu se întipărește în mintea și sufletul lor. Mare parte din învățătură era dată oral; dar tinerii învățau să și citească scrierile ebraice, iar sulurile de pergament ale Scripturilor Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor.
În zilele Domnului Hristos, orașul sau cetatea care nu se îngrijea de educația religioasă a tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învățătura se ocupa mai mult de forme. Tradiția înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educație i-ar fi determinat pe tineri “să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească bâjbâind.” (Faptele Apostolilor 17, 27.) Dar învățătorii iudei acordau atenție lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de învățături care nu-i erau de folos celui care le învăța și care nu vor fi recunoscute de școala mai înaltă din curțile cerești. Experiența care se obține printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de educație. Absorbiți de cele din afară, elevii nu găseau momente de liniște pentru a le trăi singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbindu-le în inimă. În căutarea lor după cunoștință, s-au îndepărtat de Izvorul înțelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau neglijate. Principiile Legii era întunecate. Ceea ce se considera ca fiind educație superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Sub educația dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbușite. Mințile lor deveneau confuze și înguste.
Copilul Isus nu a învățat la școlile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învățător omenesc. Din gura ei și din scrierile profeților, El a învățat despre lucrurile cerești. Chiar cuvintele pe care El Însuși i le spusese lui Moise pentru Israel le învăța acum de pe genunchii mamei Sale. Trecând de la vârsta copilăriei la aceea a tinereții, El nu a studiat la școlile rabinilor, nu avea nevoie să obțină educația din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învățătorul Său.
Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: “Cum are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” nu arată că Isus nu știa să citească, ci numai faptul că El nu primise o educație rabinică. (Ioan 7, 15.) Deoarece El și-a obținut cunoștința așa cum o putem obține și noi, cunoașterea profundă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruință a depus El în anii tinereții Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În fața Lui se desfășura și marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învățăturile pe care mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă și pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de știință din natură. El a studiat viața plantelor, viața animalelor și viața omului. Chiar din anii tinereții Sale, a fost stăpânit de o singură țintă: să trăiască pentru a-i face pe alții fericiți. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viața plantelor și viața animalelor, noi idei de căi și mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu să scoată ilustrații din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele, prin care, în timpul slujirii Sale, Îi plăcea să-și predea lecțiile despre adevăr, arată cât de deschisă era mintea Sa față de influențele naturii și cu cât interes adunase El învățăturile spirituale din lucrurile vieții de toate zilele.
