În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la neamuri sau la samariteni, ei și-ar fi pierdut influența față de iudei. Stârnind prejudecățile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înțelegeau cu greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înșiși nu puteau să pătrundă acest adevăr, nu erau pregătiți să lucreze pentru neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenționa ca ei să devină solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau solia.
În tot câmpul activității lui Hristos, erau persoane care deveneau conștiente de nevoile lor, flămânzind și însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui și acestor ființe doritoare. La toți aceștia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanți ai Lui. Credincioșii aveau să-i considere ca învățători rânduiți de Dumnezeu și, când Mântuitorul urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povățuitori.
În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Isus fusese mai înainte și câștigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel opoziția și să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învățătorilor religioși, nici să folosească ceva în înfățișarea lor pentru a se deosebi de sătenii umili. Nu trebuia să intre în sinagogi și să-i invite pe oameni la slujbe publice; stăruința lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată inima ca pe Hristos Însuși. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare: “Pacea să fie peste această casă.” (Luca 10, 5.) Casa aceasta urma să fie binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă și prin desfășurarea Scripturilor în cercul familiei.
Acești ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului, să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor. Solia pe care trebuiau să o aducă era solia vieții veșnice și destinul oamenilor depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu solemnitatea ei, Isus le-a poruncit ucenicilor: “Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieșiți din casa sau din cetatea aceea și să scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei decât pentru cetatea aceea”.
Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul; El privește la câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experiențele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată urmașilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul și planul luptei. El le prezintă pericolele pe care trebuiau să le întâlnească, sacrificiul de sine care li se va cere. El dorește ca ei să știe cât vor avea de suferit, ca să nu fie luați pe neașteptate de către vrăjmași. Lupta lor nu va fi dusă “împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.) Ei se vor lupta cu forțe supranaturale, dar sunt asigurați de ajutor supranatural. Toate ființele inteligente cerești se află în oștirea aceasta. Și în rândurile ei nu sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oștirii Domnului, Se coboară pentru a îndruma lupta. Slăbiciunile noastre pot să fie multe, păcatele și greșelile noastre pot să fie urâte; dar harul lui Dumnezeu este pentru toți cei ce-l caută cu pocăință. Tăria Atotputerniciei e rânduită să dea ajutor celor ce se încred în Dumnezeu.
“Iată”, a zis Isus, “Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuși n-a lăsat nerostit nici un singur cuvânt din adevăr, dar a vorbit totdeauna cu iubire. El a dat pe față cel mai mare tact și o atenție deosebită și plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit un cuvânt sever dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferință care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a demascat fățărnicia, necredința și nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El care a refuzat să primească pe Acela care era calea, adevărul și viața. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a privit cu duioșie milostivă și cu întristare așa de mare, că I se sfâșia inima. Fiecare ființă era prețioasă în ochii Lui. Deși totdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască, El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. În toți, El vedea oameni căzuți, pe care avea misiunea să îi salveze.
