Se lumina de ziuă deasupra Mării Galileii. Ucenicii, obosiți de o noapte de muncă neroditoare, încă se mai aflau în corăbiile lor, pe lac. Isus venise să petreacă o oră de liniște lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi puțină odihnă, departe de mulțimea care Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult și oamenii au început să se adune în jurul Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, astfel încât El era asaltat din toate părțile. Între timp, ucenicii au sosit la țărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulțimii, Isus S-a urcat în corabia lui Petru și i-a spus să o îndepărteze puțin de mal. De aici, Isus putea să fie mai bine văzut și auzit de toți și, din barcă, a început să învețe mulțimea adunată la țărm.
Ce priveliște era aceasta pentru îngeri; slăvitul lor Conducător stătea într-o corabie de pescari, legănată într-o parte și alta de valurile fără odihnă, predicând vestea cea bună a mântuirii mulțimii care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! Acela care era Proslăvitul cerului le dezvăluia oamenilor de rând lucrurile mari ale Împărăției Sale. Cu toate acestea, nu s-ar fi găsit un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munții, câmpiile întinse, lumina soarelui care se revărsa pe pământ, totul Îi punea la îndemână mijloace de a ilustra învățăturile Sale și de a le imprima în minte. Și nici o învățătură a lui Hristos nu a fost rostită fără să aducă rod. Fiecare solie pornită de pe buzele Lui atingea o inimă, ca un cuvânt al vieții veșnice.
Cu fiecare clipă, se aduna pe țărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în toiegele lor, săteni vânjoși veniți de la munte, pescari veniți de la munca lor pe lac, negustori și rabini, bogați și învățați, bătrâni și tineri, aducând pe bolnavii și pe suferinzii lor, se îmbulzeau să asculte cuvintele Învățătorului divin. Proorocii au privit înainte la scene de felul acesta și au scris:
“Țara lui Zabulon și țara lui Neftali,
Înspre mare, dincolo de Iordan,
Galilea Neamurilor,
Norodul acesta, care zăcea în întuneric,
A văzut o mare lumină;
Și peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții,
A răsărit lumina.”
Afară de mulțimea de pe țărmurile Ghenezaretului, Isus mai avea în minte, când ținea predica la mare, și pe alți ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut pe cei credincioși ai Lui duși la închisoare și la judecată, în singurătate, în ispită și în suferință. Fiecare scenă de bucurie, de luptă sau de disperare era deschisă de El. În cuvintele pe care le rostea celor adunați, El spunea și celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în întristare, de speranță în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin Duhul Sfânt, glasul acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileii urma să fie auzit rostind pace inimii omenești din timpul sfârșitului.
O dată încheiată cuvântarea, Isus S-a întors către Petru și l-a rugat să depărteze corabia la adânc și să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aștepta pe Isus și pe urmașii Lui, la rezultatul slab al lucrării din Iudea și la răutatea preoților și rabinilor. Până și ocupația pe care o avea nu-l mai slujea și, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat și plin de descurajare. “Învățătorule”, a zis el, “toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic; dar, la Cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”
Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea fără succes, părea fără nădejde să arunce năvoadele ziua; dar Isus dăduse poruncă și iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte. Simon și fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era așa de mult pește în ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiți să-i cheme pe Iacov și pe Ioan în ajutor. După încărcarea peștelui, amândouă corăbiile erau atât de pline, încât amenințau să se scufunde.
