Dar Petru nu se gândea la belșug sau la corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii dumnezeiești. În Isus L-a văzut pe Acela care ținea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezența dumnezeirii dăduse pe față cât era el de păcătos. Iubirea pentru Învățătorul, rușinea pentru necredința lui, recunoștința pentru îndurarea lui Hristos și, mai presus de toate, simțul necurăției personale în fața infinitei purități l-au copleșit. În timp ce tovarășii lui puneau la loc sigur peștele din mreje, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului și I-a zis: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”.
Era prezența aceleiași sfințenii dumnezeiești, care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: “Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă”. Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava Domnului; el a exclamat: “Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate … și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor.” (Daniel 10, 8; Isaia 6, 5.) Natura umană, cu slăbiciunea și păcatul ei, ajunsese față în față cu desăvârșirea dumnezeirii și el se simțea cu totul nedemn și nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toți cei cărora li s-a îngăduit să vadă măreția și maiestatea lui Dumnezeu.
Petru a zis: “Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”, dar s-a agățat de picioarele lui Isus, simțind că nu poate să fie despărțit de El. Mântuitorul i-a răspuns: “Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni”. Lui Isaia i s-a încredințat solia dumnezeiască după ce și-a dat seama de sfințenia lui Dumnezeu și de nevrednicia sa. Petru a primit chemarea în lucrarea lui Hristos numai după ce a fost dus la lepădare de sine și la dependență desăvârșită de puterea dumnezeiască.
Până la data aceasta, nici unul dintre ucenici nu se unise deplin cu Isus ca împreună-lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui și ascultaseră învățătura Lui; dar nu părăsiseră cu totul ocupațiile lor de mai înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese pentru ei o amară dezamăgire. Dacă așa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranța pentru Învățătorul lor era foarte mică, deoarece toți conducătorii religioși se uniseră împotriva Lui. În împrejurările acestea, era bine pentru ei să se întoarcă pentru un timp scurt la pescuit. Dar acum Isus i-a chemat să părăsească viața de mai înainte și să se unească pentru totdeauna cu El. Petru a primit chemarea. Ajungând la țărm, Isus i-a chemat și pe ceilalți trei ucenici: “Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. Îndată ei au lăsat totul și L-au urmat.
Înainte de a le cere să părăsească mrejele și corăbiile lor de pescuit, Isus le-a dat asigurarea că Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corăbiei lui Petru pentru lucrarea Evangheliei a fost bogat răsplătită. El, care este “bogat … pentru toți cei ce-L cheamă”, a zis: “Dați, și vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra.” (Romani 10, 12; Luca 6, 38.) Cu măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor. Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Lui va fi răsplătit după “nemărginita bogăție a harului Său.” (Efeseni 3, 20; 2, 7.)
În timpul acelei nopți triste pe lac, atunci când au fost despărțiți de Hristos, ucenicii au fost greu apăsați de necredință și obosiți de munca fără reușită. Dar prezența Lui le-a aprins iarăși credința și le-a adus bucurie și izbândă. Așa se întâmplă și cu noi; despărțiți de Hristos, lucrarea noastră este neroditoare și e ușor să ajungem la neîncredere și nemulțumire. Dar, când El este aproape, iar noi lucrăm sub conducerea Lui, ne bucurăm văzând dovada puterii Lui. Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja sufletul; lucrarea lui Hristos este de a inspira credință și nădejde.
Învățătura profundă pe care minunea le-a dat-o ucenicilor este, de asemenea, o învățătură și pentru noi, și anume că Acela, al cărui Cuvânt poate să adune peștii din mare, poate să impresioneze și inimile oamenilor și să-i atragă cu funiile iubirii Sale, așa încât slujitorii Săi să poată ajunge “pescari de oameni”.
Pescarii aceștia din Galilea erau oameni umili și neînvățați; dar Hristos, Lumina lumii, era în stare să le dea putere din belșug, în vederea lucrării pentru care fuseseră aleși. Mântuitorul n-a disprețuit educația, deoarece, atunci când e cârmuită de iubirea lui Dumnezeu și consacrată în slujba Lui, cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El a lăsat la o parte pe înțelepții timpului Său, deoarece ei erau atât de încrezători în sine, încât nu puteau să aibă milă de suferințele oamenilor și să devină împreună-lucrători cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor, socoteau ca o batjocură să fie învățați de Hristos. Domnul Isus caută conlucrarea acelora care vor să devină mijloace desăvârșite pentru transmiterea fără încetare a harului Său. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe toți aceia care vor să devină lucrători împreună cu Dumnezeu este lecția neîncrederii în sine; atunci sunt pregătiți să li se dea caracterul lui Hristos. Acesta nu se poate primi prin educație în școlile cele mai înalte. Este rodul înțelepciunii, care se poate primi numai de la Învățătorul ceresc.
