“Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” Tocmai așa, a zis Isus, “se va întâmpla cu acest neam viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu și au disprețuit Duhul harului. Cea mai obișnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitația cerului la pocăință. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii și spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.
Lepădând pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitația harului, și noi putem comite aceeași greșeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieții și-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana și în fața universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciți și ascultăm în schimb de agenții lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare și, în cele din urmă, va pierde orice dorință de împăcare cu Dumnezeu.
În timp ce Isus îi învăța încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama și frații Lui erau afară și doreau să-L vadă. El știa ce este în inima lor și i-a răspuns celui ce Îi adusese știrea aceasta: “Cine este mama Mea și care sunt frații Mei?” Apoi și-a întins mâna spre ucenici și a zis: “Iată mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă”.
Toți aceia care Îl primeau pe Hristos prin credință erau uniți cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omenești. Ei deveneau una cu El, după cum și El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă și împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Frații Lui nu aveau nici un câștig din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal.
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământești, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul cerului și dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredința lor a aruncat o umbră asupra vieții pământești a lui Isus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.
Vrăjmășia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simțită de Fiul lui Dumnezeu și a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simțea și în familia Sa, deoarece inima Sa era plină de bunătate și iubire și avea numai simțăminte plăcute pentru legăturile familiale. Frații Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere omenesc și gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru farisei și cărturari, ar fi evitat cearta neplăcută pe care o produceau cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină și când Se așeza mai presus de rabini și îi mustra pentru păcatele lor. Ei știau că fariseii căutau ocazia să-L acuze și părerea lor era că El le adusese destule ocazii.
