Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească și de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înțelegeau așa cum trebuie caracterul Lui și nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul și cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. Ființa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greșit înțelese, lucrarea Lui era neînțeleasă.
Frații Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită și încâlcită, și se încumetau să creadă că pot să-L învețe pe Acela care înțelegea tot adevărul și pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nici o sfială ceea ce nu puteau să înțeleagă. Reproșurile lor Îl necăjeau și astfel sufletul Lui era obosit și întristat. Ei mărturiseau credința în Dumnezeu și socoteau că Îl apără, deși Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască.
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înțeles de familia Sa, încât era o ușurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înțelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă — familia lui Lazăr, a Mariei și a Martei; deoarece, în atmosfera credinței și a iubirii, inima Lui găsea odihnă. Și, cu toate acestea, nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Își putea găsi liniștea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemați să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînțelegere și neîncredere până și în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că și Isus a suferit la fel. El îi înțelege, îi cheamă lângă El, ca să afle ușurare tot acolo unde a aflat și El, în comuniune cu Tatăl.
Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiți ca niște orfani, lăsați să-și ducă singuri povara vieții. El îi primește ca membri ai familiei cerești; îi invită să-L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt “cei micuți” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legați de El prin legăturile cele mai gingașe și mai dăinuitoare. El are față de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl și mama noastră au simțit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omenești.
În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustrație cu privire la legăturile dintre Hristos și poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moștenirea lui și să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el și averea lui îi revenea celei mai apropiate rude. (vezi Leviticul 25, 25.47-49; Rut 2, 20.) Tot așa, lucrarea răscumpărării noastre și a moștenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubește, este Domnul și Mântuitorul nostru. “Nu te teme”, zice El, căci “Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu”. “De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta.” (Isaia 43, 1.4.)
Hristos iubește ființele cerești care înconjoară tronul Său; dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înțelegem, dar putem ști din experiență că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi la aceia care sunt frații și surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să recunoaștem pretențiile rudeniei noastre dumnezeiești? Fiind adoptați în familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să onorăm pe Tatăl nostru și rudenia noastră?
