Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească și închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea înapoi sceptrul în [23] mâinile Tatălui și să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinși de întuneric și viață celor ce pier.
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificație tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin”. „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup…. Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10, 5-7.) În aceste cuvinte, se anunță împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veșnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră și să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenței Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciți, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc — slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Această țintă măreață fusese prefigurată prin tipuri și simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiș neînsemnat, ce aparent n-avea nici o atracție. Acesta însă cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător și-a ascuns slava într-o înfățișare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi și să trăiască. Tot așa, în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voința Sa și le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită și maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiți s-o poată privi. În același mod Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3, 21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nici o frumusețe ca ei să-L dorească; și totuși El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului și a pământului. Slava Sa era învăluită, măreția și maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristați și ispitiți.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi [24] plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.)
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece în fiecare învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
Satana înfățișează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susține că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noștri părinți, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinței și al morții. Isus a trebuit să demaște această înșelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră și a trecut prin experiențele noastre. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile.” (Evrei 2, 17.) Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4, 15.) El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuși. Și El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie și nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita și a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în
fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8.) În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine și vindecând pe toți cei chinuiți de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu și natura slujirii Sale. Viața Sa dovedește că este cu putință ca și noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpânește pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „EU SUNT CEL CE SUNT”…. „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numește EU SUNT m-a trimis la voi.»” (Exod 3, 14.) Aceasta a fost garanția eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuși a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul și umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup.” (1 Timotei 3, 16.) Și nouă ne zice: „EU SUNT Păstorul cel bun”. „EU SUNT Pâinea vie”. „EU SUNT calea, adevărul și viața”. „Toată puterea Mi-a fost dată [25] în cer și pe pământ.” (Ioan 10, 11; 6, 51; 14, 6; Matei 28, 18.) EU SUNT chezășia fiecărei făgăduințe. EU SUNT; nu te teme. „Dumnezeu cu noi” este garanția eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea cerului. (continuă)
