Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfințenia cerințelor lui Dumnezeu și cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârșită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp și plin de tărie intelectuală și spirituală. De aceea era nevoie să-și stăpânească apetitul și pasiunile. El trebuia să fie capabil să-și stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca și stâncile și munții pustiei.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi și iubirea de lux și petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile și bețiile provocau boli și degenerare fizică, întunecând înțelegerea spirituală și slăbind împotrivirea față de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viața lui cumpătată și prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea li s-au dat părinților lui Ioan instrucțiuni cu privire la o viață cumpătată, aduse de un înger de la tronul cerului.
Caracterul este mai impresionabil în copilărie și tinerețe. Atunci trebuie să câștige un om puterea de a se stăpâni. În casă și la masă, în viața de familie, se exercită influențe ale cărora urmări țin veșnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieții. Tinerețea este timpul semănatului. Ea stabilește ce fel de seceriș vom aduna în viața aceasta și în cea viitoare.
Ca prooroc, Ioan urma “să întoarcă inima părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile și minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulțit. Toți aceia care vor să-și desăvârșească sfințenia în temere de Dumnezeu trebuie să învețe cumpătarea și stăpânirea de sine. Apetitul și patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minții. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forță intelectuală și acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înțelegem și să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta cumpătarea are locul ei anumit în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi urmat să fie educat pentru preoție. Dar învățătura din școlile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să învețe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să învețe din lucrurile naturii și de la Dumnezeul naturii.
Locuința și-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice și peșteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile și strălucirea vieții pentru disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate și de lepădare se sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învățăturile naturii, ale revelației și ale Providenței. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia au fost deseori repetate lui Ioan de părinții lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de făcut și el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice ale pustietății erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredința și stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei și se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simțământul nespusei lui păcătoșenii.
Fiind de la naștere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el și-a însușit acest vot, consacrându-se pentru viața întreagă. Era îmbrăcat ca profeții de pe vremuri și veșmântul era din păr de cămilă, strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu “lăcuste și miere sălbatică”, pe care le găsea în pustie, și bea apă curată din izvoarele dealurilor.
Ioan însă nu ducea o viață de lenevie, de tristețe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, căuta să se amestece printre oameni și totdeauna era un observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfășurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să știe cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditație și rugăciune, căuta să-și oțelească sufletul pentru lucrarea care-l aștepta.