Deși se afla în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care ar fi venit Satana. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează; el își dezvoltase tăria și hotărârea de caracter și, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea să recunoască apropierea lui Satana și să se împotrivească puterii lui.
Ioan a găsit în pustie atât școala, cât și sanctuarul. Ca și Moise în munții Madianului, el era înconjurat de prezența lui Dumnezeu și de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte, ca marele conducător al lui Israel, să locuiască în mijlocul solemnei maiestăți a singurătății munților, dar în fața lui se aflau înălțimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit munții și i-a încins cu putere. Înfățișarea tristă și înfricoșătoare a naturii, unde se afla locuința lui din pustie, îi zugrăvea și mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului ajunsese o ruină întristătoare. Dar, deasupra pustiului, se întindea cerul frumos și strălucitor. Norii, care se adunau negri și aducători de furtună, erau încoronați de curcubeul făgăduinței. La fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie erau ținuți de curcubeul legământului Său de har.
Singur, în noaptea tăcută, citea făgăduința dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la urmași numeroși ca stelele. Lumina zorilor, colorând munții Moabului, povestea despre Acela care trebuia să fie “ca lumina dimineții când răsare soarele în dimineața fără nori.” (2 Samuel:23, 4.) Iar în strălucirea din miezul zilei, vedea splendoarea înfățișării Lui, “când se va descoperi slava Domnului și orice făptură o va vedea.” (Isaia 40, 5.)
Cu inima plină de temere, dar și de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia — sămânța făgăduită care îi va zdrobi capul șarpelui; șilo, “pacificatorul”, care trebuia să vină înainte de a se pune capăt domniei pe tronul lui David. Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion, trona un guvernator roman. Pe temeiul Cuvântului neînșelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua și noaptea: Odrasla din rădăcina lui Ișai, un Împărat care va domni în dreptate, hotărât “cu nepărtinire asupra nenorociților țării”, “un loc de scăpare împotriva furtunii … umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare”, Israel nu va mai fi numit “Părăsită”, nici țara “Pustiu”, ci Domnul îl va numi “Plăcerea Mea”, iar pământul lui, “Beula.” (Isaia 11, 4; 23, 2; 62, 4.) Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumusețea Lui și eul era uitat. El admira maiestatea sfințeniei și se simțea fără putere și nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept și fără teamă în fața monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraților.
Ioan n-a înțeles deplin natura Împărăției lui Mesia. El aștepta ca Israel să fie scăpat de vrăjmașii lui naționali; dar ținta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate (neprihănire) și așezarea lui Israel ca un neam sfânt. Așa credea el că avea să se împlinească proorocia dată la nașterea lui:
“Își aduce aminte de legământul Lui cel sfânt….
Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri,
Ne va îngădui să-I slujim fără frică,
În sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre.”
El vedea pe poporul său înșelat, mulțumit de sine și dormind în păcate. El tânjea să-l trezească la o viață mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoșenii. Înainte ca sămânța Evangheliei să poată fi semănată, țarina inimii trebuia desțelenită. Înainte să caute vindecare la Isus, trebuia să-și dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
Dumnezeu nu trimite soli pentru a-l linguși pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să-i legene pe oamenii nesfințiți într-o siguranță falsă. El pune poveri grele pe conștiința făcătorului de rele și îi străpunge sufletul cu săgețile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecățile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simțul nevoii sale și să-l facă să strige: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Atunci mâna care a umilit până la țărână îl ridică pe cel pocăit. Glasul care a mustrat păcatul și a făcut de rușine îngâmfarea și ambiția întreabă cu cea mai duioasă iubire: “Ce dorești să fac pentru tine?”
