Ioan le spunea învățătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul și cruzimea lor dovedeau că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, și nu copiii lui Avraam cel drept și ascultător. ținând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, față de care se simțeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiați și groapa de unde fuseseră scoși. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-și aducă la îndeplinire planul. După cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot așa îi poate chema și pe alții în slujba Sa. Inima acelora putea atunci să pară fără viață ca și pietrele pustiului, dar Duhul Lui putea să-i trezească să facă voia Lui și să primească împlinirea făgăduinței.
“Iată”, zicea proorocul, “securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situația lor față de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul și viața lor. Mărturisirile de credință erau lipsite de valoare. Dacă viața și caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: “Ce să facem?” El le-a răspuns: “Cine are două haine să împartă cu cine n-are nici una și cine are de mâncare să facă la fel”. Pe vameși îi învăța să se ferească de nedreptate, iar pe soldați, de brutalitate.
El spunea că toți cei care deveneau supuși ai Împărăției lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credință și pocăință. Trebuia ca bunătatea, cinstea și credincioșia să se vadă în viața lor. Trebuiau să-i ajute pe cei lipsiți și să-și aducă darurile înaintea lui Dumnezeu. Trebuiau să-i apere pe cei fără apărare și să dea pildă de virtute și împreună-simțire. În felul acesta, urmașii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viața lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila și iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
“Cât despre mine”, le-a spus Ioan, “eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” (Matei 3, 11.) Profetul Isaia spusese că Domnul va curăți pe poporul Său de nelegiuirile lui “cu duhul judecății și cu duhul nimicirii”. Cuvântul lui Dumnezeu către Israel era: “Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îți voi topi zgura…. Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine.” (Isaia 4, 4; 1, 25.) Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12, 29.) În toți aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agață de păcat, ei se identifică astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, trebuie să-i nimicească și pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: “Am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.” (Geneza 32, 30.)
Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa față de Esau, dar se pocăise. Greșeala lui era iertată, iar păcatul lui, curățit; de aceea putea să stea în fața lui Dumnezeu. Dar, ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciți. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiți vor fi nimiciți de “suflarea gurii Sale” și prăpădiți de “arătarea venirii Sale.” (2 Tesaloniceni 2, 8.) Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viață celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiți.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăși prezența Lui urma să-i facă pe oameni să-și dea seama de păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curățați de păcat puteau să vină în comuniune cu El. Numai cei cu inima curată puteau rămâne în fața Lui.
