Sosirea magilor a fost repede făcută cunoscută prin tot Ierusalimul. Pelerinajul lor ciudat a produs o frământare în mijlocul oamenilor, ce a ajuns până la palatul împăratului Irod. Vicleanul edomit s-a tulburat de vestea unui posibil rival. Nenumărate crime mânjiseră drumul său la tron. Fiind de sânge străin, era urât de poporul peste care domnea. Singura lui siguranță era protecția Romei. Dar acest nou Prinț avea o pretenție mai mare. Considera că S-a născut pentru a conduce o împărăție.
Irod bănuia că preoții complotează cu străinii, pentru a declanșa o revoltă populară ca să-l dea jos de pe tron. Cu toate acestea, el își ascunse neîncrederea, hotărât fiind să le zădărnicească planurile prin iscusința lui mai rafinată. Convocând adunarea preoților de seamă și a cărturarilor, îi întrebă în legătură cu învățătura din cărțile lor sfinte cu privire la locul nașterii lui Mesia.
Această întrebare, pusă de uzurpatorul tronului și făcută la cererea străinilor, a stârnit îngâmfarea învățătorilor iudei. Indiferența cu care căutau prin cărțile profeților l-a exasperat pe tiranul gelos. El gândea că ei încearcă să ascundă cunoștințele pe care le aveau în această privință. Cu o autoritate pe care ei nu îndrăzneau să o desconsidere, el le-a ordonat să facă o cercetare amănunțită și să declare locul de naștere al Împăratului așteptat de ei. “În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, “căci iată ce a fost scris prin proorocul:
‘Și tu Betleeme, țara lui Iuda,
Nu ești nicidecum cea mai neînsemnată
Dintre căpeteniile lui Iuda;
Căci din tine va ieși o Căpetenie,
Care va fi păstorul poporului Meu Israel’.”
Irod îi invită apoi pe magi la o întrevedere secretă. Un uragan de mânie și teamă vuia în inima sa, dar el păstra o înfățișare liniștită și îi primi pe străini foarte curtenitor. El întrebă despre timpul când se arătase steaua, făcându-se că salută cu bucurie vestea nașterii lui Hristos. El îi rugă stăruitor pe vizitatorii săi: “Duceți-vă și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc: și când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă închin Lui”. Zicând așa, le dădu voie să-și continue drumul spre Betleem.
Preoții și bătrânii din Ierusalim nu erau așa de necunoscători cu privire la nașterea lui Hristos cum se arătau. Vestea despre vizita îngerilor la păstori fusese dusă la Ierusalim, dar rabinii o socotiseră ca fiind neimportantă pentru preocuparea lor. Ei înșiși L-ar fi putut găsi pe Isus și ar fi putut fi gata să-i conducă pe magi la locul Lui de naștere; dar, în loc să se petreacă lucrurile în felul acesta, înțelepții aceștia au venit să le atragă atenția asupra nașterii lui Mesia. “Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor?” au zis ei. “Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, și am venit să ne închinăm Lui.”
În aceste împrejurări, îngâmfarea și invidia au închis ușa în fața luminii. Dacă s-ar fi dat ascultare veștilor aduse de păstori și de magi, acest fapt i-ar fi pus pe preoți și pe rabini în poziția cea mai de neinvidiat, dovedind falsitatea pretenției lor că sunt exponenții adevărului lui Dumnezeu. Acești învățători erudiți n-au fost dispuși să se plece pentru a fi îndrumați de aceia pe care ei îi numeau păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i fi dat pe ei la o parte și să comunice cu păstori inculți sau cu neamuri necircumcise. Ei se hotărâră să-și arate disprețul pentru veștile care au agitat pe împăratul Irod și tot Ierusalimul. Nu voiau nici măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. Și i-au determinat pe oameni să considere orice interes manifestat pentru Isus ca o agitație fanatică. De aici a început lepădarea lui Hristos de către preoți și rabini. Din acest moment, îngâmfarea și încăpățânarea lor s-au transformat într-o ură înverșunată împotriva Mântuitorului. În timp ce Dumnezeu deschidea ușa în fața neamurilor, conducătorii iudei închideau ușa pentru ei înșiși.
Înțelepții au plecat singuri din Ierusalim. Umbrele nopții începuseră să cadă la ieșirea lor pe porți, dar, spre marea lor bucurie, au văzut din nou steaua și au fost conduși la Betleem. Ei nu primiseră nici o înștiințare cu privire la starea umilă a lui Isus, așa cum le fusese dată păstorilor. După îndelungata lor călătorie, au fost dezamăgiți de indiferența conducătorilor iudei și au părăsit Ierusalimul cu mai puțină încredere decât atunci când au intrat în cetate. La Betleem, nu au găsit nici o gardă regală staționată pentru a asigura protecția Împăratului nou-născut. Nimeni dintre oamenii de vază ai lumii nu era de față. Isus era așezat într-un staul. Părinții Săi, țărani simpli, needucați, erau singurii Lui veghetori. Putea acesta să fie Cel despre care stă scris că trebuia “să ridice semințiile lui Iacov” și “să aducă înapoi rămășițele lui Israel”, care trebuia “să fie Lumina Neamurilor” pentru “mântuire până la marginile pământului?” (Isaia 49, 6.)
“Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat.” Sub înfățișarea umilă a lui Isus, au recunoscut prezența Divinității. Și-au predat inimile înaintea Lui, ca fiind Mântuitorul lor, iar apoi și-au oferit darurile: “aur, smirnă și tămâie”. Ce credință aveau aceștia! Se putea spune despre înțelepții aceștia din Răsărit ca despre sutașul roman de mai târziu: “Nici în Israel n-am găsit o credință așa de mare.” (Matei 8, 10.)