“Isus a venit în Galilea și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ‘S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu, este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.’.” (Marcu 1, 14.15.)
Venirea lui Mesia se vestise mai întâi în Iudea. În Templul din Ierusalim, nașterea înainte-mergătorului îi fusese prevestită lui Zaharia, pe când slujea în fața altarului. Pe dealurile Betleemului, îngerii au vestit nașterea lui Isus. La Ierusalim, magii au venit să-L caute. În templu, Ana și Simeon au mărturisit despre dumnezeirea Lui. “Ierusalimul și toată Iudea” ascultaseră predicarea lui Ioan Botezătorul, iar delegația trimisă de Sinedriu împreună cu toată mulțimea auziseră mărturia lui despre Isus. În Iudea, Hristos îi primise pe cei dintâi ucenici ai Săi. Aici petrecuse El o mare parte din timp, la începutul lucrării Sale. Străfulgerarea dumnezeirii Sale la curățirea templului, minunile Sale de vindecare și învățăturile pline de adevăr dumnezeiesc ce porneau de pe buzele Sale, toate proclamau ceea ce declarase El în fața Sinedriului, după vindecarea săvârșită la Betesda, că era Fiul Celui Veșnic.
Dacă L-ar fi primit, Hristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să ducă lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai împărăției și ai harului lui Dumnezeu. Dar Israel n-a cunoscut timpul cercetării lui. Gelozia și neîncrederea conducătorilor iudei se transformaseră într-o ură fățișă și inima poporului a fost îndepărtată de Isus.
Sinedriul lepădase solia lui Hristos și era hotărât să-L omoare; de aceea, Isus S-a îndepărtat de Ierusalim și de preoți, de templu, de conducătorii religioși, de poporul care fusese învățat în ale legii și S-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia și pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate națiunile.
După cum Hristos, lumina și viața oamenilor, a fost lepădat de autoritățile ecleziastice în zilele Lui, la fel a fost lepădat și în generațiile următoare. Iarăși și iarăși s-a repetat istoria retragerii lui Hristos din Iudea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu, reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă; dar conducătorii religioși n-au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliți să caute pe alții care tânjeau după adevăr. În zilele noastre, puțini dintre cei care susțin că sunt urmașii reformatorilor sunt mânați de spiritul lor. Puțini ascultă de glasul lui Dumnezeu și sunt gata să primească adevărul fără să țină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe urmele reformatorilor sunt obligați să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca să poată vesti învățătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Și, de multe ori, aceia care caută lumina sunt obligați de către aceeași învățătură să părăsească biserica părinților lor, ca să-i poată da ascultare.
Locuitorii Galileii erau disprețuiți de rabinii din Ierusalim ca fiind oameni grosolani și neînvățați, dar, cu toate acestea, ofereau un câmp mai favorabil pentru lucrarea Mântuitorului. Ei erau mai zeloși și mai sinceri; fiind mai puțin stăpâniți de bigotism, mintea lor era mai primitoare pentru adevăr. Mergând în Galilea, Isus nu a căutat singurătatea sau izolarea. Pe vremea aceea, provincia era plină de locuitori și amestecul de naționalități era mai mare decât în Iudea.
Când Isus a călătorit în Galilea, învățând și vindecând, mulțimile au alergat la El din orașe și din sate. Mulți au venit chiar și din Iudea și din provinciile învecinate. Adesea, era obligat să Se ascundă de oameni. Entuziasmul era atât de mare, încât era nevoie să se ia măsuri de prevedere, ca nu cumva autoritățile romane să se teamă de răscoală. Niciodată nu mai fusese un timp ca acesta pentru lume. Cerul se coborâse pe pământ. Sufletele flămânde și însetate, care așteptaseră multă vreme mântuirea lui Israel, se ospătau acum din harul unui Mântuitor milostiv.
Tema predicării lui Hristos era: “S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”. În felul acesta, solia Evangheliei, așa cum era prezentată de Mântuitorul Însuși, se întemeia pe profeții. “Timpul” despre care El spunea că s-a împlinit era perioada făcută cunoscută lui Daniel de către îngerul Gabriel. “Șaptezeci de săptămâni”, zicea îngerul, “au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei și până la ungerea Sfântului sfinților.” (Daniel 9, 24.) În profeție, o zi reprezintă un an. (Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6.) Cele șaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani. Se dă un punct de plecare pentru această perioadă: “Să știi dar, și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de săptămâni” (Daniel 9, 25), adică patru sute optzeci și trei de ani. Porunca pentru rezidirea Ierusalimului, așa cum a fost completată prin decretul lui Artaxerxe Longimanus (vezi Ezra 6, 14; 7, 1.9), a fost pusă în aplicare în toamna anului 457 î.Hr. De la data aceasta, patru sute optzeci și trei de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. După cele spuse în profeție, această perioadă trebuia să ajungă la Mesia, Cel Uns. În anul 27 d.Hr., Isus a primit, la botezul Său, ungerea Duhului Sfânt și curând după aceea și-a început lucrarea. Atunci s-a vestit solia: “S-a împlinit vremea”.
