“Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său … ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Galateni 4, 4.5.)
Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduința, Adam și Eva așteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinței a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduința a fost repetată prin patriarhi și profeți, păstrând vie nădejdea arătării Sale; și, cu toate acestea, El nu a venit. Profeția lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toți au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul; glasurile proorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel și mulți erau gata să zică: “Zilele se lungesc și toate vedeniile rămân neîmplinite.” (Ezechiel 12, 22.)
Dar, ca și stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă și nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi și ale cuptorului fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt și declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. “Pe urmă”, zise El, “va ieși de acolo cu mari bogății.” (Geneza 15, 14.) Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al lui Faraon. “Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduința lui Dumnezeu, “toate oștirile Domnului au ieșit din țara Egiptului.” (Exod 12, 41.) Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus S-a născut în Betleem.
“Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providența divină îndrumase mișcările națiunilor, precum și torentul pasiunilor și influenței omenești, până când lumea era gata pentru venirea Mântuitorului. Națiunile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii, împrăștiați în toate țările, se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului.
În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului își pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui de mituri și de ceremonii fastuoase, dar deșarte. Ei tânjeau după o religie care să le mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oameni, existau totuși suflete care căutau lumină și care erau pline de griji și întristare. Ele însetau după o cunoaștere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce privește viața de dincolo de mormânt.
Deoarece iudeii se despărțiseră de Dumnezeu, credința se întunecase și speranța aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînțelese. Pentru mulțimi de oameni, moartea era o taină îngrozitoare; dincolo de ea — nesiguranță și întuneric. Nu numai plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prin veacuri, ci și strigătul din inima imensă a omenirii — glasul auzit în Rama, “plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” (Matei 2, 18.) În “ținutul umbrelor și al morții”, oamenii ședeau nemângâiați. Cu ochii plini de dor așteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat și taina viitorului să fie limpezită.
În afara națiunii iudaice, au existat bărbați care au prevestit ivirea unui învățător dumnezeiesc. Oamenii aceștia cercetau adevărul și lor le-a fost împărtășit Spiritul Inspirației divine. Unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat, s-au ridicat asemenea învățători. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.
De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toți în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiți pretutindeni și așteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtășită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau și oameni care înțelegeau mai bine profețiile biblice cu privire la Mesia decât învățătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranța în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învățătura și ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menținerea separării dintre ei și celelalte națiuni, ei nu erau dispuși să împărtășească și altora cunoștința pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela, pe care toate aceste reprezentări Îl simbolizau, trebuia să explice însemnătatea lor.
