Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul și temelia adevărului deveniseră reprezentanții lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greșit caracterul lui Dumnezeu și să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar și preoții care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca niște actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuși Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea și de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desființat.
Înșelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferință și mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupți, uciși și pierduți. Ei își aleseseră un conducător care i-a pus în lanțuri la carul lui. Deznădăjduiți și înșelați, ei își continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veșnică — spre o moarte în care nu mai este speranță de viață, spre o noapte în care nu mai apare dimineața. Agenții satanici intraseră în oameni. Trupul ființelor omenești, făcut pentru a fi un locaș al lui Dumnezeu, devenise un locaș al demonilor. Simțurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influențate de agenți supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Fețele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedați. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce priveliște pentru Infinita Puritate!
Păcatul devenise o știință, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea își înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmășia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în fața universului că, despărțită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălțată. Un nou element de viață și putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea.
Cu mare interes, lumile necăzute așteptau să vadă cum Iehova Se ridică și-i nimicește pe locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-și pună în aplicare planul de a-și asigura supunerea ființelor cerești. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu făceau imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzațiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu și să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deși corupția și provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice generație și în orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc decăzut. În pofida răutății oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Și când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când Planul de Mântuire nu avea să fie împlinit.
Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit Isus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voința omului. El a venit să ne ridice din țărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat și să-l înfrumusețeze cu propria Sa glorie.
