“După aceea, s-a coborât la Capernaum împreună cu mama, frații și ucenicii Lui; și acolo n-au rămas multe zile. Paștele iudeilor era aproape, și Isus S-a suit la Ierusalim.”
În timpul acestei călătorii, Isus S-a alăturat uneia dintre marile cete care mergeau spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa și S-a amestecat printre oameni fără a fi observat. La aceste ocazii, venirea lui Mesia, căruia lucrarea lui Ioan Botezătorul îi dăduse atâta însemnătate, era adesea subiect de discuție. Se vorbea despre nădejdea măreției naționale cu un entuziasm înflăcărat. Isus știa că această nădejde avea să fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greșită a Scripturilor. Cu toată seriozitatea, El lămurea profețiile și căuta să-i facă pe oameni să cerceteze mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu.
Mai marii iudeilor îi învățaseră pe oameni că la Ierusalim aveau să fie învățați să se închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paștelor un mare număr de oameni, venind din toate părțile Palestinei și chiar din țări depărtate. Curțile templului erau pline de o mulțime amestecată. Mulți nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în ajutorul acestora, animalele se vindeau și se cumpărau în curtea din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-și cumpere jertfele. Aici se schimbau toți banii străini în bani ai templului.
Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu “pentru răscumpărarea sufletului”, și banii astfel adunați erau folosiți pentru întreținerea templului. (Exod 30, 12-16.) Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari de daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul templului. Se cerea ca toți banii străini să fie schimbați în siclul templului, care era primit pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude și înșelăciune și se transformase într-un comerț dezgustător, care era un izvor de câștig pentru preoți.
Vânzătorii cereau prețuri grozav de mari pentru animalele vândute și-și împărțeau câștigurile cu preoții și conducătorii, care astfel se îmbogățeau pe seama credincioșilor. Închinătorii fuseseră învățați să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu nu va veni asupra copiilor și țarinilor lor. În felul acesta, se putea obține un preț mai mare pentru animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors acasă fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră.
Foarte multe jertfe se aduceau la Paște și vânzările la templu erau foarte mari. Mișcarea și zgomotul dădeau, din cauza aceasta, impresia că acolo ar fi mai mult un târg de vite decât un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de oi, gungurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor și cu certuri mânioase. Atât de mare era confuzia, încât închinătorii erau tulburați și cuvintele înălțate către Cel Preaînalt se înecau în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau de templul lor și priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în defavoarea lui; ei erau foarte riguroși în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele lor. Nici nu le trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea serviciului divin la început.
Când Domnul Se coborâse pe Muntele Sinai, locul a fost sfințit prin prezența Lui. Moise primise ordin să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui și să-l sfințească, și cuvântul Domnului a fost auzit avertizând: “Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nici o mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți; dobitoc sau om, nu va trăi.” (Exod 19, 12.13.) În felul acesta, s-a dat învățătura că orice loc unde Se descoperă Dumnezeu cu prezența Lui este un loc sfânt. Și împrejurimile templului lui Dumnezeu trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câștig, toate acestea se pierduseră din vedere.
Preoții și conducătorii poporului erau chemați ca reprezentanți ai lui Dumnezeu față de neamul lor; ei ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea oamenilor o pildă de cinste și de milă. În loc să caute câștigul lor, ar fi trebuit să cerceteze situația și nevoile credincioșilor și să fie gata să-i ajute pe aceia care nu erau în stare să cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariția le împietrise inima.
