Prin curățirea templului, Isus și-a anunțat misiunea Sa mesianică și și-a început lucrarea. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului — de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul. “Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăța pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul.” (Maleahi 3, 1-3.)
“Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi.” (1 Corinteni 3, 16.17.) Nici un om nu poate scoate singur relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăți templul sufletului. Dar El nu va forța intrarea. În inimă, El nu vine ca în templul de pe vremuri, ci zice: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.) El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune: “Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor … și ei vor fi poporul Meu”. “Va călca în picioare nelegiuirile noastre și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (2 Corinteni 6, 16; Mica 7, 19.) Prezența Lui va curăți și va sfinți sufletul, așa încât să poată fi “un templu sfânt în Domnul” și “un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efeseni, 2, 21.22.)
Stăpâniți de groază, preoții și conducătorii au fugit din curtea templului și din fața privirii cercetătoare care le citea inimile. În fuga lor, au întâlnit pe alții care mergeau spre templu și au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut și auzit. Hristos privea la oamenii aceștia fugari cu multă milă pentru teama și neștiința lor în ceea ce privește adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăștierea întregii națiuni iudaice din cauza nelegiuirii și nepocăinței ei.
Și pentru ce au fugit preoții din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galilean sărac, fără titluri și fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce și-au părăsit câștigul adunat cu atâta nelegiuire și au fugit la porunca Unuia a cărui înfățișare era atât de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfățișarea și în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, și-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat fățarnici și hoți. Când dumnezeirea a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe fața lui Hristos, ci și-au dat seama de importanța cuvintelor Lui. Ei se simțeau ca în fața tronului veșnicului Judecător, cu sentința hotărâtă atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinși că Hristos era un profet; și mulți au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să lumineze în mintea lor cuvintele profeților cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri?
