Să se pocăiască, nu voiau. Știau că fusese deșteptată mila lui Hristos pentru cei săraci. Știau foarte bine că erau vinovați de înșelăciune în purtarea lor față de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în fața mulțimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor și îi făcea să fie geloși pentru influența Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară și cine I-a dat această putere.
Încet și gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Isus, al cărui chip exprima iubire și milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: “Nu vă temeți, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veți slăvi. Pentru aceasta am venit în lume”.
Oamenii se îngrămădeau în fața lui Isus și-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: “Doamne, binecuvântează-mă”. Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilașilor suferinzi. Toți erau luați în seamă. Toți cei de față au fost vindecați de bolile lor. Muților li s-au deschis buzele și ei au început să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea și ei au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de bucurie.
Când preoții și slujbașii templului au privit această mare lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin și nopțile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit și lor vindecarea prin Isus Hristos. “Povara fusese prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu și eu îmi voi consacra viața ca să-L slujesc pe El.” Părinții le spuneau copiilor: “El v-a salvat viața; acum înălțați vocea și lăudați-L”. Glasurile copiilor și ale tinerilor, ale taților și ale mamelor, ale prietenilor și ale tuturor celor ce fuseseră de față s-au unit în mulțumire și laudă. Inima le era plină de speranță și de bucurie. Pacea a venit în sufletul lor. Erau vindecați la corp și la suflet și se reîntorceau acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Isus.
La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecați în felul acesta nu s-au unit cu gloata turbată, când striga: “Răstignește-L, răstignește-L!” Îl iubeau pe Isus, pentru că simțiseră iubirea Lui cea mare și puterea Lui era minunată. Ei știau că El este Mântuitorul lor, deoarece le dăduse sănătate la trup și la suflet. Aceștia au ascultat predica apostolilor și Cuvântul lui Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu și unelte ale mântuirii Sale.
Mulțimea, care fugise din curtea templului, după câtva timp a venit încet înapoi. În parte, oamenii își reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar fața lor exprima nehotărâre și timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Isus și erau convinși că se împlinesc cu El profețiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoților. Numai ei erau vinovați pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionați de autoritatea divină a lui Hristos, dar influența preoților și a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou și au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în cele rânduite de autoritățile templului. Se simțeau chiar ofensați că se oprise vânzarea și astfel au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt.
Mai mult decât toți ceilalți, preoții și conducătorii ar fi trebuit să vadă în Isus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărțile sfinte, care descriau misiunea Lui, și ei știau că la curățirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Isus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu ca să restatornicească sfințenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la El și L-au întrebat: “Prin ce minune ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?”
Isus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor și a făcut în fața lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor și a văzut până unde are să-i ducă. “Stricați templul acesta”, le-a zis Isus, “și în trei zile îl voi ridica.”
Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului și a serviciului religios iudaic, ci și de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoții și conducătorii erau hotărâți să-L omoare pe Isus și să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înțeles. Cuvintele Lui le-au aplicat numai la Templul din Ierusalim și, plini de indignare, au strigat: “Au trebuit patruzeci și șase de ani ca să se zidească templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Isus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El și s-au hotărât și mai mult să-L lepede.
