Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înțelese atunci de iudeii necredincioși și nici chiar de ucenici. El știa că ele vor fi rău interpretate de vrăjmași și că vor fi întoarse împotriva lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzație, iar pe Golgota urmau să I se azvârle în față ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferințele Sale și să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecății și necredinței lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat, până când Îl vor duce ca pe un miel la junghiere.
Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în El. El știa că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paște, urmau să fie auzite de mii de oameni și să fie duse în toate părțile pământului. După învierea Lui din morți, însemnătatea lor urma să fie cunoscută. Pentru mulți, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.
Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori nici ucenicii lui Isus nu înțelegeau învățăturile Lui. Dar multe învățături de felul acesta erau lămurite de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost îmbărbătare pentru inima lor.
În ce privește legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: “Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înțeleagă ascultătorii. Hristos era temelia și viața templului. Serviciile care se săvârșeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoția era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morții Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nici o valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nici o valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului și slujbelor lui. Sfințenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe și slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca și sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credința în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâșiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus și că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.
“În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câștigat biruința și se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, a apărut Isus ca biruitor. “A dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii după ce a ieșit biruitor asupra lor.” (Coloseni 2, 15.) În virtutea morții și învierii Lui, El S-a făcut slujitor al “adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul.” (Evrei 8, 2.) Tabernacolul iudeilor a fost înălțat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar Sanctuarul de sus, care era modelul celui pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. “Iată un Om, al cărui nume este Odrasla…. Va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie.” (Zaharia 6, 12.13.)
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut; dar ochii oamenilor au fost îndreptați către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoția pământească a încetat; dar noi privim la Isus, slujitorul noului legământ, și la “sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel”. “Drumul în Locul preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini … și a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea sfânt … cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.” (Evrei 12, 24; 9, 8-12.)
“De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 25.) Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul și Marele nostru Preot urmau să nu mai fie vizibile pentru ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nici o pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor și nici slăbirea puterilor. În timp ce Isus slujește în Sanctuarul de sus, El este, prin Duhul lui cel Sfânt, și slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlinește făgăduința pe care El a dat-o la înălțare: “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.) În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezența Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui.
“Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” (Evrei 4, 14-16.)
