Ioan era tulburat și de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredință față de Isus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase, iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Isus să răstoarne puterea asupritorului și să-l elibereze pe înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a părăsit credința față de Hristos. Amintirea glasului venit din cer și a porumbelului care se coborâse, curăția neprihănită a lui Isus, puterea Duhului Sfânt, care se așezase asupra lui Ioan atunci când a venit în fața Mântuitorului, și mărturia dată de profețiile Scripturii — totul mărturisise că Isus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile și tulburările cu însoțitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Isus. Lucrul acesta l-a încredințat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul le va întări credința și le va aduce nădejde fraților lor. Mai dorea un cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii au venit la Isus cu o întrebare: “Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?
Cât de puțin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Isus, strigase: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” “El este Acela care vine după mine și care este înaintea mea.” (Ioan 1, 29.27.) Și acum întrebarea: “Tu ești Acela care are să vină?” Era un lucru amar și foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aștepte de la mulțimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii și suferinzii veneau la El pentru a fi vindecați. Orbii își căutau drumul bâjbâind prin mulțime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-și singuri drum, alții purtați de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în fața lui Isus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor, pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, fețele prietenilor și fața Mântuitorului. Isus mustra boala și izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor și ei se ridicau plini de sănătate și de vigoare. Demonizații și paralizații ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea și veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăța pe oameni. țăranii și muncitorii săraci, care erau evitați de rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieții veșnice.
Așa a trecut ziua, în timp ce ucenicii lui Ioan au văzut și au auzit totul. În cele din urmă, Isus i-a chemat lângă El și i-a invitat să meargă la Ioan și să-i spună ce văzuseră, adăugând: “Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” (Luca 7, 23.) Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui față de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan și-a adus aminte de profeția despre Mesia: “Domnul M-a uns să duc vești bune celor nenorociți; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului.” (Isaia 61, 1.2.) Lucrările lui Hristos nu numai că Îl prezentau ca fiind Mesia, dar arătau în ce chip avea să se întemeieze împărăția Lui. Lui Ioan i se descoperise același adevăr care i se dăduse lui Ilie, când “înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Și după foc, Dumnezeu a vorbit profetului printr-un susur blând și subțire.” (1 Împărați 19, 11-12.) Așa urma și Isus să-și facă lucrarea, nu prin zăngănitul armelor și prin răsturnarea tronurilor și împărățiilor, ci vorbind la inimile oamenilor printr-o viață de îndurare și sacrificiu de sine.
Principiul vieții lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăției lui Mesia. Ioan știa bine cât de străin era lucrul acesta de principiile și nădejdile conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei așteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câștige de la ei decât ură și condamnare. El însuși, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
