Cuvintele Mântuitorului: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înțelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viață sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Isus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credința în ziua încercării. “Ce ați ieșit să vedeți în pustie?” a zis El. “O trestie clătinată de vânt?”
Trestiile înalte, care creșteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi reprezentau pe rabini, care luaseră poziția de critici și judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinați într-o parte și în alta de vânturile concepțiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, dar, de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească pe față lucrării lui. Dar solul lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laș. Mulțimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ei ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptățire de sine, pentru preoții din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod și curtea lui, pentru prinți și soldați, pentru vameși și țărani, Ioan vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăților omenești. În închisoare, loialitatea lui față de Dumnezeu și zelul lui pentru neprihănire au rămas aceleași ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioșia lui față de principii, el era tot așa de statornic ca o stâncă.
Isus a continuat: “Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților”. Ioan fusese chemat să mustre păcatele și excesele timpului său, și îmbrăcămintea lui simplă și viața lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată și luxul acestei vieți nu sunt partea servilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc “în casele împăraților”, mai marii acestei lumi, cărora le aparțin puterea și bogăția ei. Isus dorea să îndrepte atenția la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan și aceea purtată de preoți și de conducători. Acești slujbași se îmbrăcau în veșminte bogate și podoabe scumpe. Le plăcea viața plină de strălucire și doreau să-i uimească pe oameni, pentru a le impune și mai mult respect. Ei erau mai interesați să câștige admirația oamenilor decât să obțină curăția de inimă, care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăției lumii acesteia.
“Atunci ce ați ieșit să vedeți?” a spus mai departe Isus. “Un prooroc? Da, vă spun, și mai mult decât un prooroc; căci el este acela despre care este scris:
Iată, trimit înaintea feței Tale pe solul Meu,
Care îți va pregăti calea înaintea Ta.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a născut nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre nașterea lui Ioan, îngerul spusese: “Va fi mare înaintea Domnului.” (Luca 1, 15.) După aprecierea cerului, în ce constă această mărime? Nu ce socotește lumea este mărire; nu bogăția, sau rangul, sau noblețea de neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărțită de oricare altă considerație mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci trebuie să dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de nici un om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o prețuiește Dumnezeu. Iubirea și curăția sunt însușirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în fața trimișilor Sinedriului, a poporului și a propriilor ucenici, s-a abținut să caute onoare pentru sine și i-a îndrumat pe toți la Isus, ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de noblețe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Isus spuneau după moartea lui Ioan: “Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” (Ioan 10, 41.) Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morții, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului și să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios și-a împlinit lucrarea, încât, atunci când își aminteau de cele ce îi învățase despre Isus, oamenii puteau spune: “Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat”. O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.