Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era “mai mult ca un profet”. Căci, în timp ce profeții văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea cerului în favoarea Lui ca Mesia și să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus a zis: “Cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el”.
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două așezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii și profeților cu dispensațiunea creștină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său; dar nici o altă lumină n-a luminat vreodată și nici nu va lumina așa de clar asupra omului căzut ca lumina izvorând din învățăturile și pilda lui Isus. Hristos și lucrarea Lui fuseseră înțelese numai într-un chip întunecos din simbolurile și jertfele umbrei. Nici Ioan nu înțelesese pe deplin viața viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.
Afară de bucuria pe care Ioan o simțea în lucrarea sa, viața i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul propriei lucrări. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos și de a vedea manifestarea puterii dumnezeiești, care însoțea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâștigându-și vederea, pe bolnavi vindecați, pe morți aduși la viață. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduințelor din profeție. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos și auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul și de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulțimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată țara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuși viața lui nepătată și sentimentul puternic al mulțimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu și avea de gând să-l pună în libertate. Dar și-a amânat planul, de frica Irodiadei.
Irodiada știa că, prin măsuri directe, nu putea niciodată să obțină consimțământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan și s-a hotărât să-și atingă ținta printr-o stratagemă. De ziua nașterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalții demnitari ai statului și nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce și să se bea. În felul acesta, Irod avea să-și piardă judecata sănătoasă și să fie influențat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare și împăratul cu oamenii lui petreceau și beau, Irodiada și-a trimis fiica în sala de banchet, să danseze pentru distracția oaspeților. Salomea era în floarea vârstei și frumusețea ei voluptoasă a captivat simțurile acestor petrecăreți desfrânați. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri și lui Irod i s-au prezentat complimente când această fiică a preoților și prinților lui Israel a dansat pentru distracția oaspeților lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau și rațiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeții beți, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare și pe tânăra aceea dansând în fața lui. În nesocotința clipei, a dorit să facă ceva deosebit, care să-l înalțe în fața oamenilor de seamă din împărăția lui. Cu jurământ, el i-a făgăduit fiicei Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar și jumătate din împărăția lui.
Salomea s-a dus degrabă la mama ei, să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit — capul lui Ioan Botezătorul. Salomea nu cunoștea setea de răzbunare din inima mamei și n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere; dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: “Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25.)
Irod a rămas încremenit, neștiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit și o tăcere amețitoare s-a lăsat peste scena de beție. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua viața lui Ioan. Cu toate acestea, își dăduse cuvântul și nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeților săi și, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva făgăduinței lui, bucuros i-ar fi cruțat viața profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând și-l știau un om fără nici o vină și un slujitor al lui Dumnezeu. Deși loviți de cererea tinerei, ei erau prea amețiți ca să protesteze. Nici un glas nu s-a ridicat să salveze viața trimisului ceresc. Oamenii aceștia ocupau poziții înalte și de încredere în națiunea lor și asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere și beție, încât simțurile lor erau paralizate. Mintea le era amețită de muzică și de dansul ațâțător, iar conștiința lor adormise. Prin tăcerea lor, au pronunțat sentința de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulțumi răzbunarea unei femei blestemate.
