În zadar a așteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în fața împăratului și a oaspeților. Veșnic sigilate erau buzele acelea care, pline de credincioșie, îl avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viața lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăință. Orgiile unei nopți costaseră viața unuia dintre cei mai mari profeți.
De câte ori viața celor nevinovați a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptății! Cel care duce paharul amețitor la gură se face răspunzător de toate nedreptățile pe care le poate comite sub puterea lui amețitoare. Adormindu-și simțurile, el nu mai este în stare să judece liniștit sau să facă o deosebire clară între bine și rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsând și distrugând pe cel nevinovat. “Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înțelept.” (Proverbe 20, 1.) Astfel s-a ajuns până acolo, încât “adevărul s-a poticnit … și cel ce se depărtează de rău e jefuit”. (Isaia 59, 14.15.) Cei care au jurisdicția asupra vieții semenilor lor ar trebui să fie considerați ca fiind vinovați de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toți aceia care execută legile trebuie să fie oameni care țin legea. Trebuie să fie oameni care știu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forțele lor fizice, mintale și morale, ca să poată avea o inteligență vie și un înalt simț de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacție diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei și s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conștiința lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câștigat nici o fericire din păcatul săvârșit. Numele ei a ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remușcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influența învățăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generațiile, până la sfârșitul timpului.
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzațiile conștiinței sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când își aducea aminte de viața lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne și stăruitoare, de judecata lui sănătoasă, atunci când dădea un sfat, și când își mai amintea și cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o față zâmbitoare și o înfățișare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată și apăsată de teamă că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de față în orice loc, că El văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan și că văzuse îngâmfarea Irodiadei și insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Și multe lucruri pe care Irod le auzise de pe buzele profetului vorbeau acum conștiinței lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când Irod a auzit despre lucrările lui Hristos, a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morți și că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, ca să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan își va răzbuna moartea, aruncând blestemul asupra lui și asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei vieți pline de păcate — “inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice: O, de ar veni seara! Și seara vei zice: O, de ar veni dimineața!” (Deuteronom 28, 65-67.) Acuzatorii păcătosului sunt propriile cugete și nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înțepăturile unei conștiințe vinovate, care nu-i dă liniște nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulți oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă și să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate pătrunde taina acestei întunecate providențe; dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaș la suferințele lui Hristos. Toți aceia care Îl urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranță, ei vor fi greșit înțeleși de oamenii egoiști și vor deveni o țintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El și-a întemeiat împărăția pentru a distruge principiul jertfirii de sine și va lupta împotriva lui oriunde acesta se va da pe față.
