“Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustie.” Cuvintele lui Marcu au un înțeles mai adânc. El spune: “Îndată după aceea Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice”. “N-a mâncat nimic în zilele acelea.”
Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur și să mediteze asupra misiunii și lucrării Sale. Prin post și rugăciune, El avea să-și întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana știa că Isus S-a dus în pustie și a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.
În lupta care se dădea între Domnul luminii și mai marele împărăției întunericului, aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenția că pământul este al lui și s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Pentru că părinții neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-și așeze împărăția aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor. Câștigând stăpânirea asupra oamenilor, el și-a întins puterea peste lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenția lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenția lui asupra lumii era falsă. Toți cei care doreau aveau să fie eliberați de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâștigată.
Încă de când i s-a spus șarpelui în Eden: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Geneza 3, 15), Satana a știut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam și de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ și cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură și s-o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât și formele care îi duceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuți să se teamă de Dumnezeu ca de Unul care avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi ațâța pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profețiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generație în generație, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni față de aceste profeții, și ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui.
La nașterea lui Isus, Satana știa că venise Cineva, care avea o împuternicire divină, ca să lupte pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului, care adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoștea foarte bine poziția pe care o avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe pământul acesta ca om îl umplea de uimire și de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înțelege o așa iubire pentru neamul omenesc înșelat. Gloria și pacea din ceruri și bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înțelese de oameni, dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se hotărâse să se răzbune, făcându-i și pe alții să-i împărtășească soarta. Lucrul acesta căuta el să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cerești și să-și lege inima de lucrurile pământești.
Nu fără piedici urma să câștige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăția Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos, se manifesta chipul lui Dumnezeu și, pe motivul acesta, sfaturile diavolești luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost ființă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înșelătorului. Forțele confederației răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El și, dacă va fi cu putință, să-L biruie.
