La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de față. A văzut slava Tatălui umbrind pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova, adeverind dumnezeirea lui Isus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc se desprinsese de legătura directă cu Dumnezeu; legătura între cer și pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Isus, “într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8, 3), Tatăl Însuși a vorbit. Mai înainte, comunicase cu omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgustul pe care-l are Dumnezeu față de păcat va aduce o despărțire veșnică între cer și pământ; dar acum s-a dovedit că legătura dintre Dumnezeu și om fusese restabilită.
Satana a văzut că trebuie să învingă sau să fie învins. Problemele disputate erau prea mari pentru a fi încredințate îngerilor aliați. Trebuia să poarte el însuși lupta. Toate puterile apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Hristos a fost pus ca țintă pentru toate armele vrăjmașului.
Mulți privesc la această luptă dintre Hristos și Satana ca la ceva care n-are nici o legătură cu viața lor și care nu prezintă interes pentru ei. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii oricărui om. Nimeni nu părăsește rândurile celui rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu fără să întâmpine asalturile lui Satana. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleași cărora nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume și dorința după strălucire, care duce la îngâmfare. Ispitele acestea i-au biruit pe Adam și pe Eva și tot ele ne înving pe noi atât de repede.
Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă și nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greșeala lui Adam în corp omenesc. Dar, atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul dintre efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăției desăvârșite, plin de vigoare la spirit și la trup. El era înconjurat de slava Edenului și era zilnic în legătură cu ființele cerești. Nu tot astfel era Isus când a intrat în pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală și din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai așa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla.
Mulți spun că ar fi fost cu neputință ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie așezat în locul lui Adam și n-ar fi putut să câștige biruința pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat și de El.
Atât la Hristos, cât și la perechea sfântă din Eden, pofta a stat la temelia primei mari ispite. De acolo, de unde a început ruina noastră, trebuia să înceapă lucrarea pentru mântuire. După cum, prin cedarea în fața poftei, Adam a căzut, tot astfel, prin înfrângerea poftei, Hristos trebuia să biruie. Acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El și I-a zis: “‘Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini’. Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Este scris: “Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”’”.
De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor și pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nici o limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut și s-au îmbolnăvit și în ei nu se găsea putere pentru biruință. Pentru binele omului, Hristos a câștigat biruința, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Și tocmai în această primă biruință erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.
Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălțat mai presus de slăbiciunile omenești. Dar slava s-a depărtat și El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părțile. Natura Sa omenească se cutremura în fața luptei care Îl aștepta. Timp de patruzeci de zile, El postise și Se rugase. Slab și sfârșit de puteri din cauza foamei, obosit și hărțuit de gânduri, “atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52, 14.) Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos.
