Deodată a venit la Mântuitorul, ca și cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfățișarea de înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos se terminase. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulțumit de voința lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui Isus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neașteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul zise: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini”.
Deși înfățișarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte — “dacă ești Fiul lui Dumnezeu” — i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Isus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primește îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleași mijloace care îi aduseseră biruința față de neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncați din toți pomii din grădină’?” (Geneza 3, 1.) În ceea ce privește cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr; dar, în felul lui de a le spune, se simțea disprețul ascuns față de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială față de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis; că a reține un fruct așa de frumos era în contradicție cu iubirea și mila Sa față de om. Așa a căutat ispititorul și acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”. Cuvintele acestea erau amestecate cu amărăciune. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredință. Așa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-ți puterea, salvându-Te din cleștele acesta grozav al foamei. Poruncește ca aceste pietre să se facă pâini.
Cuvintele pornite din ceruri: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-și piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, și Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-L face să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana știa că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării și a foamei grozave, Isus avea să-și piardă încrederea în Tatăl Său și să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit.
Când Satana și Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oștilor cerești; iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum rolurile păreau să fie inversate și Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfățișarea lui Isus arăta ca și cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu și părăsit de oameni. O ființă cerească ar fi fost în stare să-și susțină pretențiile, făcând o minune: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca această piatră să se facă pâine”. Un fapt care dovedește putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinității. Aceasta va pune capăt oricărei discuții.
Nu fără luptă a putut Isus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinței Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câștigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmașului, Satana încă ar mai fi zis: “Arată-mi un semn, ca să pot crede că ești Fiul lui Dumnezeu”. Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările așa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere și credință. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau săvârșite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Isus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
