În intervalele dintre călătoriile sale în diferite locuri, Isus a locuit în cetatea Capernaum și astfel a ajuns să fie denumită “cetatea Sa”. Era așezată pe țărmul Mării Galileii, aproape de hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.
Depresiunea adâncă a lacului asigura acestei câmpii, care se întindea de la țărmurile lui, climatul minunat de sud. Pe vremea lui Hristos, creșteau aici palmieri și măslini, erau multe livezi și vii, lanuri roditoare și flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de pâraiele care țâșneau din stânci. țărmurile lacului și dealurile care îl înconjurau la o mică depărtare erau presărate cu târguri și sate. Fața lacului era străbătută de multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitația unei vieți active și aglomerate.
Însăși cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe drumul cel mare, care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt și Marea Mediterană, era ca o răscruce de drumuri. Oamenii din multe țări treceau prin oraș sau se opreau acolo să se odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Isus putea să întâlnească aici toate națiunile și toate clasele sociale, pe cel bogat și însemnat, ca și pe cel sărac și umil, iar învățăturile Lui puteau să fie duse în alte țări și în multe case. În felul acesta avea să fie provocată cercetarea profeților și atenția lumii să fie îndreptată către Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie prezentată lumii.
Fără să țină seama de acțiunea Sinedriului împotriva lui Isus, acești oameni așteptau cu nerăbdare creșterea lucrării Lui. Tot cerul era pus în mișcare. Îngerii pregăteau calea pentru lucrarea Lui, influențând inimile oamenilor și atrăgându-le la Mântuitorul.
În Capernaum, fiul slujbașului împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar slujbașul împărătesc împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, își mărturiseau credința. Când s-a aflat că Învățătorul Însuși Se găsea între ei, toată cetatea s-a pus în mișcare. Mulțimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr atât de mare la sinagogă, încât mulți dintre ei au fost nevoiți să se întoarcă, pentru că n-au putut intra.
Toți cei care Îl auzeau pe Mântuitorul “erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere”. “El îi învăța ca Unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.” (Luca 4, 32; Matei 7, 29.) Învățătura cărturarilor și a bătrânilor era rece și formalistă, ca o lecție învățată pe dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viață. Ideile și tradițiile lor erau puse în locul învățăturilor Lui. În slujba obișnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că explicau legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mișcate de o inspirație de la Dumnezeu.
Isus nu avea nimic de a face cu diferitele învățături care aduceau despărțire între iudei. Lucrarea Lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire. Niciodată mai înainte nu simțiseră ascultătorii Lui o așa profunzime a înțelesului Cuvântului lui Dumnezeu.
Isus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul care era obișnuit cu greutățile lor. El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct și cel mai simplu. Limba folosită de El era curată, aleasă și limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învățătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate. Caracteristica aceasta punea învățătura Lui în contrast cu a tuturor celorlalți. Rabinii vorbeau cu îndoială și ezitare, ca și cum Scripturile puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru și altă dată exact invers. Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o și mai mare nesiguranță. Dar Isus prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu putere, astfel încât cuvintele Lui să nu fie puse la îndoială.
El vorbea însă cu ardoare mai degrabă decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine definit. El aducea la lumină realitățile lumii veșnice. În orice subiect Îl descoperea pe Dumnezeu. Isus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ține pe oameni absorbiți de lucrurile pământești. El așeza lucrurile acestei vieți în adevărata lor relație, ca fiind subordonate celor de interes veșnic, dar nu trecea cu vederea importanța lor. El învăța că cerul și pământul sunt în strânsă legătură și că o cunoaștere a adevărului dumnezeiesc îl pregătește mai bine pe om să îndeplinească datoriile vieții de toate zilele. El vorbea ca unul care cunoaște bine cerul, conștient de legătura Sa cu Dumnezeu, și în același timp recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omenești.
