Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Știa “să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50, 4); căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să poată transmite oamenilor în chipul cel mai atrăgător comorile adevărului. El avea tact ca să întâmpine mintea plină de prejudecăți și îi surprindea cu ilustrații prin care le câștiga atenția. Prin imaginație ajungea la inimă. Ilustrațiile Lui erau luate din lucrurile vieții zilnice și, cu toate că erau simple, aveau în ele un înțeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânța, păstorul și oile — cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale naturii, ascultătorii Lui își reaminteau de cuvintele Sale. Ilustrațiile lui Hristos repetau neîncetat învățăturile Lui.
Hristos nu-i lingușea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească fanteziile și închipuirile lor și nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri; dar cugetătorii profunzi și lipsiți de prejudecăți primeau învățătura Lui și vedeau că aceasta le proba înțelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în vorbirea cea mai simplă. Oamenii cu educația cea mai înaltă erau încântați de cuvintele Lui, iar cei needucați aveau totdeauna de câștigat. El avea o solie pentru cei neînvățați și îi făcea chiar și pe păgâni să înțeleagă că are o solie pentru ei.
Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor obosite și tulburate. Chiar și în mijlocul agitației vrăjmașilor mânioși, El era înconjurat de o atmosferă plină de pace. Frumusețea înfățișării Lui, farmecul caracterului Lui și, mai presus de toate, iubirea exprimată în privire și în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe toți aceia care nu erau împietriți în necredință. Fără spiritul acela plăcut și plin de iubire, care răsărea din orice privire și din orice cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simțeau că Se interesa de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios și credincios, și doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăța. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezența Lui, ca să primească fără încetare mângâierea iubirii Sale.
Isus observa cu multă seriozitate schimbarea feței ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes și plăcere Îi dădeau mare satisfacție. Când săgețile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând porțile egoismului, dând naștere la pocăință și în cele din urmă la recunoștință, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra mulțimii ascultătorilor și recunoștea printre ei fețe pe care le mai văzuse, chipul Lui se lumina de bucurie. El vedea cu speranță în ei supuși ai Împărăției Sale. Când adevărul vorbit limpede lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feței, privirea rece și împotrivitoare, ceea ce dovedea că lumina nu era primită. Când îi vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâșiată până în adâncul ei.
Odată, Isus vorbea în sinagogă despre Împărăția pe care venise s-o întemeieze și despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legați de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: “Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu”.
Toți s-au tulburat și s-au alarmat. Atenția oamenilor a fost atrasă de la Hristos și cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit și Satana, îndreptându-și victima spre sinagogă. “Dar Isus a certat demonul, zicând: ‘Taci și ieși afară din omul acesta’”. Și duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i facă vreun rău.
Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezența Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana; dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Isus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură și el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înțelegea întrucâtva că era în fața Unuia care putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voința altuia l-a ținut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana și dorința sa după eliberare era grozavă.