Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou față în față cu vrăjmașul Său. Demonul își folosea toată puterea ca să-și stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruință lui Isus. Părea că omul torturat își va pierde viața în lupta cu vrăjmașul care-i ruinase existența. Mântuitorul a vorbit cu autoritate și l-a eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în fața oamenilor uimiți, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până și demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligență și lăsau să curgă lacrimi de recunoștință. Oamenii erau muți de uimire. Îndată ce și-au revenit, au zis unul către altul: “Ce este aceasta? O învățătură nouă! El poruncește ca un stăpân chiar și duhurilor necurate, și ele Îl ascultă!” (Marcu 1, 27.)
Cauza tainică a suferinței, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru prietenii lui și o povară pentru sine însuși, se afla chiar în viața lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului și voise să facă din viață un carnaval. El nu visase că va ajunge o teroare pentru lume și o rușine pentru familia sa. Socotise că putea să-și petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar, o dată ajuns pe povârniș, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea și viața ușuratică au stricat nobilele însușiri ale ființei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el cu totul.
Remușcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăția și plăcerile pentru a-și recâștiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se așezase pe terenul vrăjmașului și Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu multe din darurile lui fermecătoare; dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmașul a devenit nemilos în cruzimea lui și îngrozitor în pretențiile lui nemiloase. Așa se va întâmpla cu toți aceia care se supun celui rău; plăcerea și fascinația începutului vieții lor sfârșesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.
Același duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie și care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum, îi stăpânea și pe iudeii necredincioși. Dar față de ei acesta își lua un aer de evlavie, căutând să-i înșele în ce privește motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era și mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simțeau nevoia de Hristos și, din cauza aceasta, erau ținuți cu putere de Satana.
Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost timpul celei mai intense activități pentru puterile împărăției întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana, împreună cu îngerii lui răi, căutase să stăpânească trupul și mintea oamenilor, pentru a-i aduce la păcat și la suferință; apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Isus le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana și îi elibera pe cei prinși. Viața nouă, iubirea și puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor și prințul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăția lui să-și păstreze dominația. Satana și-a adunat toate forțele și la fiecare pas lucra împotriva lui Hristos.
Așa va fi lupta cea mare de la sfârșit între neprihănire și păcat. În timp ce viața, lumina și puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viață nouă izvorăște și de jos, dând putere agenților lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusința câștigată în decursul veacurilor de luptă, prințul răului lucrează sub o înfățișare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulțimile “se alipesc de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor.” (1 Timotei 4, 1.)
În zilele lui Hristos, conducătorii și învățătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să țină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii lui Israel pretindeau că sunt interpreții Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-și susține tradițiile și pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu niciodată nu le dăduse. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse ușor de înțeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanță, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredința se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui și duhurile rele lucrau după bunul lor plac.
