Isus nu și-a încetat lucrul până n-a fost vindecat și cel din urmă suferind. Era noaptea târziu când mulțimea s-a retras și liniștea s-a așezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă și plină de agitație trecuse și Isus căuta odihnă. Dar, pe când orașul era încă învăluit de somn, “pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo”.
Așa a petrecut Isus zilele vieții Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă și să se odihnească; dar El refuza cu delicatețe stăruințele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învățând pe cei neștiutori, vindecând pe bolnavi, dând vedere celor orbi, hrănind mulțimea; iar la apusul soarelui sau în zorii zilei ieșea în sanctuarul munților pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune și meditație, revenind la lucrul Său printre oameni când se revărsa de ziuă.
În zorii zilei, Petru și tovarășii săi au venit la Isus, spunându-I că oamenii din Capernaum au și început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiți din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici. Autoritățile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până și oamenii din orașul Lui încercaseră să-I ia viața; dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm și speranța ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi susținătorii noii împărății. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: “Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”.
În agitația care se produsese la Capernaum, era primejdia ca scopul misiunii Lui să fie pierdut din vedere. Isus nu Se mulțumea să atragă atenția asupra Sa doar ca la un făcător de minuni sau ca la un vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăție pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământești și să-i conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumești s-ar fi așezat în calea lucrării Sale.
Admirația mulțimii ușuratice Îl supăra totdeauna. El nu urmărea deloc în viață să Se înalțe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăției sau talentului era străin de Fiul omului. Isus n-a folosit nici unul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câștiga supunerea și pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naștere, I se făcuse această proorocie: “El nu va striga, nu-și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe; trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ.” (Isaia 42, 2-4.)
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum și prin milosteniile și rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei își dovedeau râvna pentru religie, făcând din ea subiect de discuție. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase și îndelungate și nu era ceva neobișnuit să se audă pe străzi glasul înverșunat al cărturarilor certându-se pentru credință.
Viața lui Isus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viața Lui nu s-a văzut vreodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu și Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să fie îndreptate inimile oamenilor și acesteia să i se dea cinstire.
Soarele Îndreptățirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleși simțurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: “El Se ivește ca zorile dimineții.” (Osea 6, 3.) În liniște și pace lumina zilei răsare asupra pământului, împrăștiind umbra întunericului și deșteptând lumea la viață. Așa a răsărit Soarele Îndreptățirii, “cu tămăduirea sub aripile Sale.” (Maleahi 4, 2.)
