În drum spre Galilea, Isus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a așezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare.
Iudeii și samaritenii erau în mare vrăjmășie și, pe cât mai mult cu putință, evitau legăturile între ei. Comerțul cu samaritenii, în caz de nevoie, era socotit de rabini ca fiind legal; dar era condamnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samariteni și n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucățică de pâine sau un pahar cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul națiunii lor. Dar dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute, nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.
Când S-a așezat pe marginea fântânii, Isus era slăbit de foame și sete. Călătoria începută dis-de-dimineață fusese îndelungată și acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creștea și mai mult gândindu-Se la apa rece și înviorătoare, atât de aproape și, cu toate acestea, atât de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca ceilalți oameni și aștepta ca cineva să vină să scoată apă.
O femeie din Samaria s-a apropiat și, părând că nu ia seama la prezența Lui, și-a umplut ulciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Isus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat un astfel de lucru. În răsărit, apa era numită “darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui călător însetat era considerat ca o datorie atât de sfântă, încât arabii din deșert și-ar fi părăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei și samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui Isus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei și, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezește încredere. Împăratul cerului a venit la această ființă disprețuită, cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpânește apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele și pâraiele pământului Se odihnea de oboseală la fântâna lui Iacov și avea nevoie de bunăvoința unui străin pentru a primi apă în dar.
Femeia a văzut că Isus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea și a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. “Cum se face”, a zis ea, “Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?”
Isus a răspuns: “Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: ‘Dă-Mi să beau!’ tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie”. Te miri că am cerut de la tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoți apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aș fi dat să bei din apa vieții veșnice.
Femeia n-a înțeles cuvintele lui Hristos, dar a simțit importanța lor solemnă. Purtarea ei ușuratică și batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Isus vorbea despre fântâna la care se afla, I-a zis: “Doamne, n-ai cu ce să scoți apă și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși?” În fața ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale și prăfuit. În minte L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinți. Ea privea înapoi la părinți, înainte — spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinților, Mesia în persoană, era lângă ea și nu-L cunoștea. Câte ființe însetate și astăzi se găsesc lângă fântâna de apă vie și cu toate acestea caută să se depărteze de izvorul vieții! “Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer.) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți)…. Cuvântul este aproape de tine, în gura ta și în inima ta … Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani 10, 6-9.)
