Isus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci cu seriozitate solemnă a zis: “Oricui bea apă din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică”.
Acela care caută să-și stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze iarăși. Pretutindeni se găsesc oameni nemulțumiți. Ei doresc ceva care să le umple lipsa din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Nevoia lumii, Cel pe care-L doresc toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie, care curăță, înviorează și dă putere sufletului.
Isus nu voia să spună că o singură înghițitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea și nu mai caută nimic altceva. Bogățiile, onorurile și plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale este: “Mai mult din Tine”. Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea și setea. Toate proviziile și tot ajutorul omenesc dau greș. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem și iar să bem și de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuiește Hristos are în sine însuși o fântână de binecuvântări — “un izvor de apă din care va țâșni viață veșnică”. Din acest izvor, poate scoate tărie și har pentru toate nevoile.
În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenție, dar și cu uimire. El îi trezise interesul și dorința după darul de care vorbea. Și-a dat seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci din aceasta băuse ea și însetase mereu. “Doamne”, I-a zis ea, “dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot.”
Isus a schimbat deodată conversația. Înainte ca ființa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul și pe Mântuitorul său. “Du-te”, i-a zis El, “de cheamă pe bărbatul tău și vino aici.” Ea a răspuns: “N-am bărbat”. În felul acesta, ea spera să evite orice discuție în direcția aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: “Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care îl ai acum, nu îți este bărbat. Aici ai spus adevărul”.
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieții ei și scotea la iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieții ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veșnicie, la judecata viitoare, când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conștiința ei s-a trezit.
Nu putea să nege nimic; dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: “Doamne, văd că ești prooroc”. Atunci, nădăjduind să-și aducă la tăcere conștiința, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Acesta era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme, care fuseseră atât de mult discutate.
Cu răbdare, Isus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în același timp, a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoștință adevărul. “Părinții noștri”, a zis ea, “s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii.” Chiar în față se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat și nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei neîntrerupte certe între iudei și samariteni. Unii dintre strămoșii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor, Domnul îngăduise să fie înfrânți de un neam idolatru. Vreme de multe generații, ei avuseseră legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credința lor. Este adevărat, ei susțineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul universului; cu toate acestea, oamenii erau mânați să se închine la chipurile lor cioplite.
