În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea n-a auzit niciodată asemenea lucruri nici de la preoții poporului ei și nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieții, și-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simțit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o țintă mai înaltă. Isus a convins-o că citea tainele vieții ei și cu toate acestea a simțit că îi este prieten, plin de milă și de iubire. În timp ce curăția prezenței Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise nici un cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: “Nu cumva acesta este Mesia așteptat de atâta vreme?” Ea a zis: “Știu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. Isus i-a răspuns: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”.
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credința. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învățătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înțeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire; pentru că se interesa de Scripturi, și Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduința Vechiului Testament: “Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de El!” (Deuteronom 18, 15.) Ea dorea să înțeleagă această profeție. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieții, viața spirituală pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să țâșnească în inima ei. Duhul Domnului lucra în ea.
Declarația lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de îndreptățire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea față de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit față de ea. Isus a văzut că ea va folosi cunoștințele câștigate pentru a face și altora parte de harul Lui.
Când s-au întors, ucenicii au fost surprinși văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise și nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Fața Lui strălucea de lumină și se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu cerul. Dar știau că este obosit și că-I este foame, așa că au socotit ca o datorie a lor să-I reamintească de nevoile Lui fizice. Isus a recunoscut interesul lor plin de iubire și a zis: “Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”.
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare; dar El le-a explicat: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4, 34.) Când cuvintele Lui au deșteptat conștiința femeii, Isus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieții și atunci foamea și setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia părăsise cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui și-L înălța mai presus de nevoile omenești. Când slujea unui suflet care înfometa și înseta după adevăr, era mai plăcut pentru El decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere și o înviorare. Facerea de bine era viață pentru sufletul Lui.
