Dintre toți slujbașii romani ai Palestinei, cei mai nesuferiți erau vameșii. Faptul că birurile erau impuse de o putere străină era totdeauna o iritare pentru iudei, deoarece le amintea despre pierderea independenței lor. Afară de aceasta, cei care adunau birurile nu se mulțumeau să fie numai agenți ai opresiunii romane; ei căutau ca prin înșelăciune să se îmbogățească în dauna oamenilor. Un iudeu care primea această slujbă de la romani era privit ca unul care a trădat onoarea neamului său. El era disprețuit ca un apostaziat și așezat pe cea mai de jos treaptă a societății.
Din clasa aceasta făcea parte Levi-Matei, care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a fost următorul care a fost chemat în slujba lui Hristos. Fariseii îl judecaseră pe Matei după ocupația lui, dar Isus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primi adevărul. Matei ascultase învățăturile Mântuitorului. Când Spiritul convingător al lui Dumnezeu îi descoperise păcătoșenia, el a dorit să caute ajutor la Hristos; dar fusese obișnuit cu purtarea exclusivistă a rabinilor și nu se așteptase ca Marele Învățător să-l bage în seamă.
Într-o zi, stând la masa lui, vameșul L-a văzut pe Isus apropiindu-Se. Mare i-a fost uimirea când a auzit spunându-i-se cuvintele: “Vino după Mine”.
Matei “a lăsat totul, s-a sculat și a mers după El”. N-a fost nici o ezitare, nici o îndoială, nici un gând pentru faptul că el urma să schimbe ocupația lui bănoasă cu sărăcia și greutățile. Îi era de ajuns că avea să fie împreună cu Isus, că putea asculta cuvintele Lui și că se putea uni cu El în lucrare.
Așa se întâmplase și cu ucenicii chemați mai înainte. Când Isus i-a invitat pe Petru și pe tovarășii lui să-L urmeze, ei au părăsit îndată corăbiile și plasele lor. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care depindeau de sprijinul lor; dar, când au primit chemarea Mântuitorului, n-au ezitat și n-au întrebat: “Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia?” Ei au ascultat chemarea; și când, mai târziu, Isus i-a întrebat: “Când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”, ei au răspuns: “De nimic.” (Luca 22, 35.)
Pentru Matei în bogăția lui, ca și pentru Andrei și Petru în sărăcia lor, a venit aceeași încercare; fiecare dintre ei s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de pești și când pornirile vieții vechi erau foarte puternice, Isus i-a chemat pe ucenici de la mare să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul acesta este încercat fiecare suflet, pentru a dovedi dacă dorința pentru bunurile trecătoare e mai tare decât dorința după comuniune cu Hristos.
Principiile au întotdeauna cerințe severe. Nici un om nu poate să aibă succes în serviciul lui Dumnezeu, dacă nu e cu toată inima la lucru și dacă nu socotește toate lucrurile o pierdere pentru a ajunge la înalta cunoaștere a lui Hristos. Nici un om care își face rezerve nu poate fi ucenic al lui Hristos, cu atât mai puțin colaborator al Lui. Când un om prețuiește mântuirea cea mare, atunci jertfirea de sine care s-a dat pe față în viața lui Hristos se va vedea și în viața lui. Oricare ar fi drumul pe care El îi conduce, ei vor fi bucuroși să-L urmeze.
Chemarea lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naștere la o mare mânie. Ca un învățător în ale credinței să aleagă un vameș pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate era o jignire la adresa obiceiurilor religioase, sociale și naționale. Făcând apel la prejudecățile poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui Isus.
Între vameși se crease un foarte mare interes. Inimile lor erau atrase către Învățătorul divin. În bucuria noii sale situații de ucenic al Domnului, Matei dorea să-L prezinte pe Isus și foștilor lui colegi. Ca urmare, el a dat o masă mare la el acasă, unde și-a adunat rudele și prietenii. Nu numai că între ei se găseau vameși, dar erau și alții cu o purtare îndoielnică și care erau disprețuiți de vecinii lor mai evlavioși.
Masa aceea a fost dată în onoarea lui Isus și El nu a stat la îndoială dacă să primească această invitație amabilă. Știa că lucrul acesta va jigni partida fariseilor și Îl va compromite în fața oamenilor, dar acțiunile Lui nu erau influențate de considerente politice. Pentru El, lucrurile exterioare nu aveau nici o valoare. Ceea ce Îi mișca inima era un suflet însetat după apa vieții.
