La învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie. După înălțare, urma ca El să nu mai fie de față în persoană; dar prin Mângâietorul avea să fie mereu cu ei, și atunci nu trebuiau să-și mai petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înșelați și dezamăgiți; dar, prin credință, ei aveau să privească la Sanctuarul de sus, unde Isus slujea pentru ei; aveau să-și deschidă inimile pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, și să se bucure în lumina prezenței Sale. Cu toate acestea, aveau să vină zile de încercări și ispite, când ei urmau să fie aduși în conflict cu mai marii acestei lumi și cu conducătorii împărăției întunericului; atunci când Hristos nu va fi personal cu ei și când ei nu vor fi în stare să simtă pe Mângâietorul, atunci va fi mai potrivit pentru ei să postească.
Fariseii căutau să se mândrească prin ținerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era plină de invidie și ceartă. “Iată”, zice Scriptura, “postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig, și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului?” (Isaia 58, 4.5.)
Adevăratul post nu este numai o slujbă făcută de formă. Scriptura descrie astfel postul ales de Dumnezeu: “Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug”; dă “mâncarea ta celui flămând” și “satură sufletul lipsit.” (Versetul 6.10.) Aici se arată adevăratul spirit și adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga viață a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustietatea ispitirii sau mânca la masa lui Matei împreună cu vameșii, Își dădea viața pentru mântuirea celor pierduți. Nu în plângere deșartă, nu doar într-o umilire trupească și în mulțimea jertfelor se dă pe față adevăratul spirit de devoțiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în slujba lui Dumnezeu și a omului.
Continuându-și răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Isus a rostit o parabolă, zicând: “Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe și haina cea nouă și nici peticul luat de la ea nu se potrivește la cea veche”. Solia lui Ioan Botezătorul nu trebuia să fie amestecată cu tradiția și superstițiile. Încercarea de a amesteca pretențiile fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate și mai mult prăpastia dintre ele.
Nici principiile învățăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului. Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învățăturile lui Ioan. El urma să arate și mai clar deosebirea dintre ce era vechi și ce era nou. Isus a ilustrat mai departe lucrul acesta, zicând: “Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă și burdufurile se prăpădesc”. Burdufurile care se foloseau ca vase pentru a pune vinul nou se uscau după câtva timp și se scorojeau și nu mai erau bune de folosit pentru acest scop. În această ilustrație familiară, Isus arăta starea conducătorilor iudei. Preoții, cărturarii și mai marii își urmăreau neabătuți șirul de ceremonii și tradiții. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulțumeau cu o religie legalistă, era cu neputință să ajungă depozitarii adevărului viu al cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală și nu doreau ca un element nou să fie adus la religia lor. Ei nu priveau bunăvoința lui Dumnezeu față de oameni ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor bune. Credința care lucrează prin iubire și care curăță sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia fariseilor, formată din ceremoniile și rânduielile omenești. Efortul de a uni învățăturile lui Isus cu religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, ca și vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi și stricate ale tradiției fariseice.
