Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viață la fel ca și cel mai mare păcătos. Afară de Hristos, “nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.) Prin credință primim harul lui Dumnezeu; dar credința nu este mântuitorul nostru. Ea nu ne dă nici un câștig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos și ne însușim meritele Lui, care înseamnă vindecare de păcat. Și nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5, 31.) Pocăința vine de la Hristos, tot așa cum vine și iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiți? “După cum Moise a înălțat șarpele în pustie”, tot așa a fost înălțat și Fiul omului și toți aceia care au fost înșelați și mușcați de șarpe pot să privească și să trăiască. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Lumina care pornește de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracții, vom fi conduși la piciorul crucii, plini de pocăință pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credință o nouă viață în suflet. Gândurile și dorințele sunt aduse în ascultare de voința lui Hristos. Inima și mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-și supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte și inimă și putem zice împreună cu Hristos: “Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule.” (Psalmii 40, 8.)
În convorbirea cu Nicodim, Isus a descris planul de mântuire și misiunea Lui în lume. În nici o altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moșteni Împărăția cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului — mintea cea mai receptivă, un învățător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa și, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă.
Dar Isus cunoștea pământul în care aruncase sămânța. Cuvintele spuse în timpul nopții unui singur ascultător, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a mărturisit în public pe Hristos, dar l-a preocupat viața Lui și I-a cercetat învățăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoților de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Isus a fost înălțat pe cruce, Nicodim și-a adus aminte de cele învățate pe Muntele Măslinilor: “După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota și Nicodim a recunoscut în Isus pe Mântuitorul lumii.
După înălțarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăștiați din cauza persecuțiilor, Nicodim a ieșit plin de curaj în față. El și-a folosit averea pentru susținerea bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se așteptau ca, la moartea lui Isus, ea să fie desființată. În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos și îndoielnic, a fost tare ca stânca, încurajând credința ucenicilor și ajutându-i cu mijloace pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit și persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce privește bunurile pământești, dar n-a scăzut în ce privește credința aceea care-și avea începutul în noaptea când a stat de vorbă cu Isus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri și prin pana lui a fost scrisă pentru învățătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au și astăzi aceeași valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul din mai marii iudeilor a venit să învețe calea vieții de la Învățătorul umil din Galilea.
