Ioan Botezătorul predica și boteza la Betabara, dincolo de Iordan. Nu departe de locul acesta, Dumnezeu oprise pe vremuri apele râului până a trecut Israel. Tot în apropiere fusese dărâmată cetatea Ierihon de oștile cerești. Amintirea acestor evenimente era acum împrospătată și făcea ca solia lui Ioan Botezătorul să prezinte un interes deosebit. Oare Acela, care în timpurile de demult făcuse atâtea minuni, nu Își va arăta din nou puterea pentru eliberarea lui Israel? Astfel de gânduri frământau inima oamenilor care zilnic se îngrămădeau pe malurile Iordanului.
Predicarea lui Ioan ajunsese să pună stăpânire cu atâta putere asupra națiunii, încât a atras atenția autorităților religioase. Primejdia revoltei făcea ca romanii să vadă cu ochi bănuitori orice adunare mai mare și, de aceea, orice lucru care ar fi prevestit vreo răscoală a poporului deștepta temerile conducătorilor iudei. Ioan nu recunoscuse autoritatea Sinedriului și nu ceruse autorizația acestuia pentru lucrarea pe care o făcea. El îi mustrase pe toți la fel, pe conducători și pe conduși, pe farisei și pe saduchei. Cu toate acestea, lumea îl urma plină de entuziasm. Interesul pentru lucrarea lui părea a crește fără încetare. Cu toate că nu avusese nici o legătură cu el, Sinedriul socotea că Ioan, fiind un învățător public, se găsea sub jurisdicția sa.
Acest consiliu era format din membri aleși din preoțime și dintre conducătorii și învățătorii neamului. De obicei, președintele era marele preot. Toți membrii trebuiau să fie înaintați în vârstă, deși nu prea bătrâni, oameni învățați, cunoscători nu numai în ale credinței și istoriei iudeilor, ci și în ale științei în general. Trebuiau să fie fără cusur fizic, să fie căsătoriți și să aibă copii, ceea ce-i făcea mai potriviți pentru a-i înțelege și a-i ajuta pe ceilalți. Locul lor de întâlnire era într-o sală din incinta Templului din Ierusalim. În zilele de independență ale iudeilor, Sinedriul era instanța supremă a neamului, având autoritate pământească și ecleziastică. Deși acum era supus guvernatorilor romani, încă mai exercita o influență puternică atât în cele civile, cât și în cele religioase.
Sinedriul nu mai putea să întârzie cercetarea lucrării lui Ioan. Unii încă își mai aminteau descoperirea dată lui Zaharia în templu și profeția tatălui, care arătase pe copilul lui ca înainte-vestitor al lui Mesia. În urma tulburărilor și schimbărilor din cei treizeci de ani trecuți, lucrurile acestea se pierduseră în mare parte din vedere. Acum ele veneau din nou în minte, prin mișcarea adusă de lucrarea lui Ioan.
De multă vreme nu mai fusese un profet în Israel; de multă vreme nu se mai văzuse o reformă ca aceea care se producea acum. Chemarea la mărturisire de păcate părea ceva nou și uimitor. Mulți conducători n-ar fi vrut să meargă să asculte chemările și mustrările lui Ioan, ca nu cumva să fie siliți să dezvăluie tainele vieții lor. Cu toate acestea, predica lui era o proclamare deschisă a lui Mesia. Se știa bine că cele șaptezeci de săptămâni din profeția lui Daniel, în care se cuprindea și venirea lui Mesia, aproape se sfârșiseră și toți așteptau cu nerăbdare să aibă parte de timpul acela mult dorit de glorie națională. Atât de mare era entuziasmul poporului, încât Sinedriul urma să fie obligat în curând să aprobe sau să respingă lucrarea lui Ioan. Puterea lui asupra poporului începuse să scadă. Menținerea poziției lui devenea o problemă serioasă. Sperând să găsească o soluție, Sinedriul a trimis la Iordan o delegație de preoți și de leviți, ca să discute cu noul învățător.
O mulțime de oameni erau adunați și ascultau cuvintele lui când au sosit trimișii. Cu un aer de stăpânitori, anume plănuit ca să-i impresioneze pe oameni și să-l facă pe profet să țină seama de ei, rabinii îngâmfați se apropiau. Plină de respect și chiar de teamă, mulțimea le-a făcut loc să treacă. Acești bărbați însemnați, îmbrăcați în haine bogate, plini de îngâmfare pentru rangul și puterea lor, s-au oprit în fața profetului din pustie
“Cine ești tu?” au întrebat ei.
Știind ce aveau ei în gând, Ioan răspunse: “Nu sunt eu Hristosul”.
“Dar cine ești? Ești Ilie?”
“Nu sunt!”
“Ești proorocul?”
“Nu.”
“Dar cine ești? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuți?”
“Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Neteziți calea Domnului, cum a zis proorocul Isaia.”
Pasajul amintit de Ioan este din frumoasa profeție a lui Isaia: “Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiți bine Ierusalimului și strigați-i că robia lui s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este ispășită…. Un glas strigă: Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălțată, orice munte și orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii și strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, și în clipa aceea orice făptură o va vedea.” (Isaia 40, 1-5.)
