Lăsându-l pe Ioan, ei s-au dus să-L caute pe Isus. Unul dintre aceștia doi era Andrei, fratele lui Simon; celălalt era Ioan evanghelistul. Aceștia au fost cei dintâi ucenici ai lui Hristos. Mânați de o putere căreia nu i se puteau împotrivi, ei au mers după Isus — nerăbdători de a vorbi cu El și cu toate acestea îngroziți și tăcuți, pierduți în grozava întrebare: Este acesta Mesia?
Isus știa că ucenicii merg după El. Ei erau primele roade ale lucrării Sale și în inima dumnezeiescului Învățător era bucurie când aceste ființe au răspuns harului Său. Cu toate acestea, întorcându-Se, El a întrebat numai atât: “Ce căutați?” El voia să le dea prilejul să se întoarcă sau să-și spună dorința.
De un singur lucru își dădeau ei seama. O singură persoană umplea gândurile lor. Ei au strigat: “Rabi, unde locuiești?” În cele câteva vorbe pe care le puteau schimba pe marginea drumului, ei nu puteau să primească ceea ce doreau. Doreau să fie singuri cu Isus, să stea la picioarele Lui și să asculte cuvintele Lui.
“‘Veniți să vedeți’, le-a zis El. S-au dus și au văzut unde locuia și în ziua aceea au rămas cu El.”
Dacă Ioan și Andrei ar fi avut un spirit necredincios, ca preoții și rabinii, n-ar fi ajuns să învețe la picioarele lui Isus. Ei ar fi venit la El cu critici, ca să-I judece cuvintele. În felul acesta, mulți oameni închid poarta în fața celor mai prețioase ocazii. Dar acești primi ucenici n-au procedat așa. Ei au răspuns chemării Duhului Sfânt prin predica lui Ioan Botezătorul. Acum au recunoscut glasul Învățătorului ceresc. Pentru ei, cuvintele lui Isus erau pline de prospețime, de adevăr și de frumusețe. O lumină dumnezeiască se revărsa asupra învățăturii din Scripturile Vechiului Testament. Adevărurile cele atât de cuprinzătoare le apăreau într-o nouă lumină.
Numai căința, credința și iubirea ajută unui suflet să poată primi înțelepciune din cer. Credința care lucrează prin iubire este cheia cunoștinței și oricine iubește “cunoaște pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4, 7.)
Ucenicul Ioan era un om plin de râvnă, plin de o adâncă iubire, înflăcărat și totuși contemplativ. El începuse să priceapă slava lui Hristos — nu strălucirea și puterea lumească, pe care fusese învățat să le aștepte, ci “o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”, “plin de har și de adevăr.” (Ioan 1, 14.) El era absorbit de contemplarea acestei teme minunate.
Andrei a căutat să dea și altora din bucuria ce-i umplea inima. Căutându-l pe fratele său Simon, i-a strigat: “Noi am găsit pe Mesia”. Simon n-a așteptat să i se mai spună o dată. Auzise și el predica lui Ioan Botezătorul și s-a grăbit să meargă la Mântuitorul. Ochii lui Isus Hristos s-au oprit asupra lui, citindu-i caracterul și istoria vieții. Firea lui impulsivă, inima lui iubitoare și înțelegătoare, ambiția lui și încrederea în sine, istoria căderii lui, pocăința, activitatea și moartea lui de martir, toate acestea le-a citit Mântuitorul și i-a zis: “Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care tălmăcit înseamnă Petru)”.
“A doua zi, Isus a vrut să Se ducă în Galilea și a găsit pe Filip și i-a zis: ‘Vino după Mine’.” Filip a ascultat porunca și îndată a devenit lucrător pentru Hristos.
Filip l-a chemat pe Natanael. Acesta din urmă se aflase și el în mulțime, când Ioan Botezătorul arătase către Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Când a privit la Isus, Natanael a fost dezamăgit. Se putea ca omul acesta, care purta semnele sărăciei și muncii, să fie Mesia? Cu toate acestea, Natanael nu se putea hotărî să-L lepede pe Isus, deoarece cuvintele lui Ioan îi pătrunseseră în inimă.
În timpul când Filip îl căuta, Natanael era retras într-o livadă liniștită, pentru a medita la cele spuse de Ioan și la cele scrise de profeți cu privire la Mesia. El s-a rugat ca, dacă persoana arătată de Ioan era Liberatorul, să i se facă lucrul acesta cunoscut, și Duhul Sfânt a venit asupra lui, dându-i asigurarea că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său, ridicându-i un Mântuitor. Filip știa că prietenul lui cercetează profețiile și, în timp ce Natanael se ruga sub un smochin, Filip a descoperit ascunzișul lui. În locul acesta liniștit, adăpostit de frunziș, se rugaseră ei de multe ori împreună.
Cuvintele: “Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și proorocii” i-au apărut lui Natanael ca un răspuns direct la rugăciunea lui. Dar Filip avea încă o credință șovăielnică. El a adăugat plin de îndoială: “Isus din Nazaret, fiul lui Iosif”. Din nou s-au ridicat prejudecăți în inima lui Natanael. El a exclamat: “Poate ieși ceva bun din Nazaret?”
Filip n-a intrat în dispută. El i-a zis: “Vino și vezi!” “Isus a văzut pe Natanael venind la El și a zis despre el: ‘Iată cu adevărat un israelit, în care nu este vicleșug’.” Surprins, Natanael a exclamat: “De unde mă cunoști?” “Drept răspuns Isus i-a zis: ‘Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin’.”
Era destul. Spiritul dumnezeiesc care venise asupra lui Natanael, ca urmare a rugăciunii lui sub smochin, îi vorbea acum prin cuvintele lui Isus. Cu toate că se îndoia și avea anumite prejudecăți, Natanael a venit la Hristos cu o sinceră dorință după adevăr și iată că dorința lui s-a împlinit. Credința lui a trecut dincolo de aceea a celui care-l adusese la Isus. El a răspuns și a zis: “Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel”.
Natanael nu L-ar fi găsit niciodată pe Isus, dacă s-ar fi încrezut în rabini, ca ei să-l conducă. El a devenit ucenic numai pentru că a căutat să vadă și să judece singur. La fel este și cazul multora de astăzi, care stau deoparte din cauza prejudecăților. Cât de deosebită ar fi urmarea, dacă ar veni și ar vedea!
