Isus stătea în picioare înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profețiilor care vorbeau despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia, descriindu-L ca pe un mângâietor al celor apăsați, un eliberator al celor prinși în robie, un vindecător al celor suferinzi, unul care dă vedere orbilor și descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui și însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mișcat pe ascultători cu o putere pe care ei nu o simțiseră niciodată până atunci. Valul influenței dumnezeiești a doborât orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În timp ce inima le era mișcată de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri și laude la adresa Domnului.
Dar când Isus a rostit: “Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”, deodată au început să se gândească la ei și la cele susținute de Acela care le vorbea. Ei, israeliții, copii ai lui Avraam, fuseseră înfățișați ca robi. Li se vorbise ca unor robi care trebuie să fie eliberați de sub puterea răului, ca fiind în întuneric și având nevoie de lumina adevărului. Mândria lor a fost jignită și temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Isus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda rigurozității lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în fața privirilor acelea limpezi și cercetătoare.
Cine este acest Isus? Întrebau ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar și lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în diferite locuri, îi cunoșteau bine pe frații și pe surorile Lui și nu erau străini de viața și munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinerețe și din tinerețe la vârsta de bărbat. Cu toate că viața Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El era Cel Făgăduit.
Ce contrast între învățătura Lui cu privire la noua împărăție și aceea pe care o auziseră de la conducătorul lor! Isus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu văzuseră nici o dovadă că se va petrece acest lucru.
Deschizând ușa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi și nici să nu fie eliberate ființe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredință. Ei n-au ținut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.
Dar Isus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veți spune zicala aceea: ‘Doctore, vindecă-te pe tine însuți’; și Îmi veți zice: ‘Fă și aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum’.” Dar, a adăugat El, “adevărat vă spun, că nici un prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni și când a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost trimis la nici una dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Și mulți leproși erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; și totuși nici unul din ei n-a fost curățit afară de Naaman, sirianul.” (Luca 4, 23-27.)
Amintind aceste întâmplări din viața profeților, Isus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă și necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă și credință să creadă fuseseră în mod deosebit favorizați cu dovezi ale puterii Sale care lucra prin profeți. În zilele lui Ilie, israeliții se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agățau de păcatele lor și lepădau avertizările date de Duhul, prin trimișii Domnului. În felul acesta, ei se rupeau de mijloacele prin care puteau să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliților și a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o țară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
Pentru același motiv au fost trecuți cu vederea și leproșii din Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman, un nobil păgân, fusese credincios față de convingerile sale în ce privește dreptatea și simțise că avea mare nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curățit de lepră, a fost binecuvântat și cu o cunoaștere a adevăratului Dumnezeu.
Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până și păgânii, care aleg să facă binele în măsura în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare și care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt disprețuiesc lumina și, prin viața lor de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.
Cuvintele spuse de Isus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul amar că se depărtaseră de Dumnezeu și că pierduseră dreptul de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuțit, când li se punea în față adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credința cu care îi inspirase Isus la început. Ei nu voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie și condiție socială umilă era mai mult decât un om de rând.
Necredința lor a dat naștere la brutalitate. Satana îi stăpânea și, plini de mânie, au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca și de a reface; și acum dădeau pe față însușirile pierzătorului.
Când Isus a amintit binecuvântările date neamurilor, apriga mândrie națională a ascultătorilor Săi s-a deșteptat și cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri. Oamenii aceia se lăudaseră că țin legea; dar acum, când prejudecățile lor fuseseră jignite, erau gata să facă o crimă. Cei prezenți s-au ridicat și, punând mâna pe Isus, L-au dat afară din sinagogă și L-au izgonit din oraș. Toți păreau grăbiți să-L omoare. L-au dus în grabă la marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. țipete și blesteme umpleau văzduhul. Unii aruncau cu pietre în El, când deodată Isus a dispărut din mijlocul lor. Trimișii cerului, care fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El și în mijlocul mulțimii înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea vrăjmașilor Lui și L-au condus într-un loc sigur.
