Cât de mult dorea Isus să dezvăluie lui Israel comorile prețioase ale adevărului! Dar orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputință să descopere adevărurile cu privire la împărăția Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor și de ceremoniile fără valoare, în timp ce adevărul cerului aștepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce pâinea vieții le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze cu stăruință și să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos și mereu, mereu, El cita din profeți și spunea: “Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”. Dacă ar fi cercetat sincer Scripturile și dacă ar fi examinat teoriile lor în fața Cuvântului lui Dumnezeu, Isus n-ar mai fi plâns din cauza nepocăinței lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: “Iată că vi se lasă casa pustie.” (Luca 13, 35.) Ei ar fi putut să înțeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia și ar fi evitat nenorocirea care a făcut din orașul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor se strâmtase din cauza bigotismului lor irațional. Învățăturile lui Hristos descopereau lipsurile din caracterul lor și nevoia de pocăință. Dacă ar fi primit învățăturile Lui, practicile lor ar fi trebuit să se schimbe și nădejdile cultivate de ei ar fi trebuit părăsite. Pentru a fi onorați de Dumnezeu, ar fi trebuit să sacrifice onoarea oamenilor. Dacă ar fi ascultat de cuvintele acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de marii cugetători și învățători ai timpului.
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre. N-a fost popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să ducă pe om la înălțarea de sine. Nu găsim și noi azi teorii și învățături care n-au nici o temelie în Cuvântul lui Dumnezeu? Oamenii se agață de ele cu aceeași încăpățânare cu care se agățau iudeii de tradițiile lor.
Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorința lor de slăvire a eului se dădea pe față până și în serviciul templului. Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. Le plăcea să fie salutați prin piețe și erau măguliți auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloși pentru tradițiile și ceremoniile lor.
Pentru că priceperea lor era întunecată de prejudecăți egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos cu umilința vieții Lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreția adevărată poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om părea cu totul nepotrivită cu susținerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât de puțin prietenos, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă El respingea folosirea forței armelor, ce se va întâmpla cu națiunea lor? Cum ar putea gloria și puterea așa de mult așteptate să ducă la supunere națiunile față de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoții învățătura că Israel trebuia să domnească peste întregul pământ? Și se putea oare ca marii învățători religioși să fie în rătăcire?
Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viața Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe Isus. El era întruparea curăției, dar ei erau necurați. El a locuit între oameni ca pildă de integritate nepătată. Viața Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenției lor de evlavie și descoperea nedreptatea din ei în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenția către farisei și ar fi lăudat învățătura și evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre împărăția cerurilor ca despre un așezământ de îndurare pentru toată omenirea, El înfățișa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să îl îngăduie. Pilda și învățătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-au văzut pe Isus dând atenție tocmai acelora pe care îi urau și-i respingeau, s-au deșteptat în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda lăudăroșeniei lor că, sub “Leul din seminția lui Iuda” (Apocalipsa 5, 5), Israel avea să fie înălțat deasupra tuturor popoarelor, ei preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranțelor lor ambițioase decât mustrările lui Hristos pentru păcatele lor și condamnarea pe care o simțeau chiar prin faptul că se găseau în fața curăției Sale.
