Galileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paștelor au adus vestea despre lucrările minunate săvârșite de Isus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele Lui Îi deschideau calea în Galilea. Mulți deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia și aroganța preoților. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. Veștile sosite păreau să confirme așteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia.
Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Isus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în țara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi strâmte și lumești Îl judecau pe Hristos după nașterea Lui umilă, după îmbrăcămintea Lui simplă și după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăția spiritului Aceluia care nu avea nici o urmă de păcat.
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galilea, dând speranță celor suferinzi și nenorociți. În Capernaum, veștile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofițer în slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaș era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morții, dar, atunci când a auzit de Isus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilașul era foarte slăbit și se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugămințile unui părinte aveau să trezească mila Marelui Medic.
Ajungând la Cana, a găsit o mulțime de oameni în jurul lui Isus. Cu inima nerăbdătoare, și-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credința lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf și obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Isus, I-a povestit pentru ce a venit și L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Isus. Înainte ca acest slujbaș să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui.
El mai știa că tatăl își pusese în minte anumite condiții ca să creadă în Isus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbașul disperat aștepta răspunsul, Isus a zis: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți”.
În ciuda tuturor dovezilor că Isus era Hristosul, petiționarul se hotărâse să creadă în El numai cu condiția împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredința aceasta ce ridică întrebări și credința simplă a samaritenilor, care nu ceruseră nici un semn, nici o minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredințate proorociile sfinte, nu înțelegea glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin Fiul Său.
Slujbașul împărătesc avea totuși oarecare credință, pentru că el venise să ceară ceea ce, după părerea lui, era cea mai prețioasă dintre toate binecuvântările. Isus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, dar să facă pe slujbaș și familia lui părtași la binecuvântarea mântuirii și să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie câmpul Său de activitate. Dar slujbașul împărătesc trebuia totuși să-și dea seama de nevoile sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta reprezenta pe mulți alții din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu Isus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câștig de la puterea Lui și credința lor era legată de realizarea acestui câștig; în schimb, nu-și dădeau seama de boala lor spirituală și nu vedeau nevoia harului divin.
Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbașului împărătesc. El și-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Isus erau egoiste. Credința lui șovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, și-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viața fiului său. A simțit că era în fața Cuiva care putea să citească gândurile și căruia totul Îi era cu putință. În disperarea sa, a strigat: “Doamne, vino până nu moare micuțul meu!” Credința lui s-a prins de Hristos ca și Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: “Nu te las până când nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.)
